In memoriam

Doar o plecare, nu și o despărțire…!

Mărturisesc că nu știu cum să dau chip și expresie cuvintelor cu care mă-ndemn să vorbesc despre Marele Om care s-a numit Alexandru Șafran. O mînă de humă și-un munte de spiritualitate universală, după cum l-ar fi personificat cel mai ilustru dintre povestitorii noștri, dacă ar fi fost contemporani. L-am cunoscut în urmă cu mai puțin de un deceniu, avea deja vîrsta patriarhilor și arăta exact ca în reprezentările Bisericii: simplu, după port și vorbă, cu părul de pe creștet alb și barba colilie, cu pasul șovăielnic sub apăsarea anilor, dar cu un spirit adînc, debordant, copleșitor. Revenise acasă, la Bacău – orașul nașterii, al copilăriei și împlinirii vocației sale de slujitor al celor sfinte – după mai bine de cinci decenii de peregrinări prin lume. Atunci, în acele cîteva zeci de ore petrecute printre foștii săi concitadini, am văzut, poate, pe unul dintre fericiții cu adevărat oameni; chipul său, ochii săi erau inundați de atîta lumină și bucurie încît am trăit, la rîndu-mi, senzația revelației divine. Fiul rătăcitor, Fiul bun, Fiul iubitor se întorsese acasă, și dincolo de acest «acasă» nu mai era nimic altceva care să-i exteriorizeze și exprime bucuria supremă. I-am urmărit privirea și i-am sorbit rostirea: doi ochi negri cu adîncimi profunde și sincere; două buze de pe care cuvîntul românesc pornea firesc și clar, fără povîrnișuri, fără a fi alterat cîtuși de puțin de viețuirea îndelungă printre străini; o memorie atotcuprinzătoare, ireproșabilă mergînd pînă la detaliu; și multă, foarte multă dragoste față de plaiurile unde a văzut soarele, care i-au legănat copilăria, visele și speranțele și unde a avut revelația credinței și a menirii sale. Slujba de la sinagogă și clipele de reculegere de la capela din cimitirul evreesc, unde-și dorm somnul de veci părinții săi, cei ce l-au consacrat sacrei misiuni de popovăduire a credinței și celor sfinte au avut darul de a mi-l sădi în inima-mi de creștin pe acest iudeu cu o nesfîrșită dragoste și înțelegere față de toți oamenii pămîntului. Rabin-șef de Bacău, la vîrsta de numai 25 de ani, șef rabin al comunităților evreești române, la 29 de ani, și senator de drept (dar cu dispensă de vîrstă) în Parlamentul interbelic și, mai apoi, Marele Rabin al Genevei, timp de peste șase decenii, într-o emigrare impusă de convingerile sale intrate în disonanță cu ideologia comunistă. Iată, pe scurt, o biografie a unui om ce-ar merita cu prisosință un loc de onoare printre cei mai iluștri români din toate timpurile. Băcăuanii l-au onorat cu titlul de cetățean de onoare al urbei sale și a lor, dar de fapt onoarea ne vine din partea celui căruia i s-a decernat cuvenita distincție.
Alexandru Șafran, Marele Rabin al Genevei și fiul ilustru al acestei așezări bacoviene pe care a avut-o mereu în suflet, a închis ochii pentru veșnicie, la venerabila vîrstă de 95 de ani. E numai o plecare, nu și o despărțire. Pentru că el rămîne al nostru pentru totdeauna, cu toate amintirile și sentimentele despre el, cu toate faptele ce i-au împlinit o viață de excepție și o personalitate ilustră. (Mihai BUZNEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!