* In memoriam Geo și Ion Drăgoi

Artiștii nu mor!… Numai că uneori se topesc în crepusculul înserării pe țărmurile apelor ce se revarsă printre trestii, unde ațipesc libelulele; sau pun trînzări de aramă armăsarilor și plonjează în spuma talazurilor cu herghelii sălbatice de cai de mare, ori se prefac în pospai din platina stelelor și lunii, apoi se cern peste mesteceni.
Adeseori, pe drumul sufletelor ce se caută pe ele însele străfulgerînd prin cobaltul cerului, artiștii care au fost pietre de ametist se prefac în păsări și devin nemuritori, atingînd din cînd în cînd ochii și fruntea celor care i-au iubit și nu i-au dat uitării. Măcar cu o silabă – ca un ingredient, măcar cu un strop de vopsea învălmășit pe paletă, măcar cu o arcuire de glas venit din ecouri ori cu plînsul harpei ciupite de îngeri, artiștii prefăcuți în păsări revin din eternitate. Astfel, vioara lui Geo Drăgoi nu a tăcut!… Numai că cel care dădea foc arcușului din coamă de zimbru și răvășea corzile din fir de gorun în iureșul sîrbelor moldovenești, violonistul Geo Drăgoi, s-a dus cu briza dimineții pe terase feleuzite de pleava grînelor din cîmpiile Bacăului și cîntă la vioară, alături de tatăl său Ion Drăgoi, pe un polog cu flori de odolean, încălecați pe păjurei cu dîrlogi din spice de grîu și cu zăbale cătrănite cu aguridă tămîioasă din podgorii moldovene. De acolo ei ne varsă în eternitate cîntecul viorilor și prefac șprițul din vin și iubire în focul ce furnică tălpile flăcăilor și fetelor ce dănțuiesc pe plaiurile Bacăului cel încins cu brîu din flori de iasomie, de bujori și de maci de foc.
De departe, din Irlanda, de unde, în zorii încețoșați, a plecat de curînd Geo Drăgoi și-a luat cu sine vioara, și-a căutat tatăl, l-a regăsit, iar acum sînt iarăși împreună sub un sanctuar pe care cei ce nu-l vor da uitării vor pune crini. Și mulți fi-vor aceștia, pentru că moldovenii nu-și uită artiștii, deoarece această uitare este originea nopții; iar Moldova surîde din vremuri străbune și se încinge, la restriște și la bucurie, în furtuna horelor și sîrbelor. De acum, două viori, împreună, o vor mîngîia din eternitate, pe ochii și inima ei!… (Aurel V. ZGHERAN) vremuri străbune și se încinge, la restriște și la bucurie, în furtuna horelor

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!