Mihaela BUFNILĂ
Nu departe de asfaltul și turnurile industriale ale orașului se întinde livada. Nu se întinde cine știe ce, nu e o livadă pe ecran panoramic, e o clasă cu elevi puțini și buni. Ea vine să dea viață unui loc pe care se afla nimic sau nu mare lucru și închide gura vizitatorilor cu cîte ceva bun. Livada nu e doar un loc anume, e o trăire specială, o emoție, o bucurie de sfîrșit de săptămînă la care se ajunge fără grabă și pe vreme bună.
Livada nu ar fi livadă dacă nu ar avea stăpîn. Aici cred că se deosebește de mai toate livezile din viața mea, care fie nu aveau nici un stăpîn, fie aveau mai mulți. Stăpînul acestei livezi este foarte aspru și hotărît să nu lase pe nimeni să nu facă nimic. Merii stau cu crengile răstignite pe niște sîrme și, de supărare, mai înalți decît mine nu sînt. Piersicii își răsucesc frunzele în direcția pe care le-o arată cu degetul, iar prunii prezintă, la comandă, cîte o fructă coaptă.
De mare mirare, însă, e că în livada asta căpșunile fac căpșuni coapte de primăvara devreme pînă după prima brumă. Din mai, cînd soarele nu arde prea tare, și pînă-n noiembrie, cînd înțepenesc degetele, stau ghemuită printre căpșuni și mă satur de ele împreună cu melcii. Sigur că stăpînul livezii mă pune la muncă: să răresc merele din doi meri și să culeg corect trandafirii de dulceață.
Cu mulți dușmani se luptă stăpînul livezii: desenele de pe marginea sau din mijlocul frunzelor, ciufurile moi de la capătul ramurilor, mătăsurile subțiri și lipicioase dintre fructe. Dar supărarea cea mai mare îi vine dinspre iepuri, iarna, și dinspre grauri, toamna. Pe primii nu-i sperie nici spinii deși din gard și nu-i satură tot fînul de la rădăcina copacilor. Pe cei din urmă nici un foc de armă și nici o muzică proastă nu-i pune pe fugă.
Despre toate astea aflu în timp ce mă agăț de funia de la leagănul mare dintre flori. Pentru că livada are și o stăpînă cu o pălărie galbenă ca o caisă și un zîmbet mare cît floarea-soarelui. Ale ei sînt florile, și sînt peste tot. Generații succesive de gladiole se desfășoară printre șirurile de meri, peri, pruni și caiși, alături de rîndurile adunate și dolofane de căpșuni. Trandafirii fac chenar promenadei, iar portolacul se ițește de peste tot. Butucii de vie trăiesc fericiți alături de tufele de crizanteme și, cu puțin noroc, în iunie macii ți se deschid în față. Stăpîna livezii se plimbă cu coșul de răchită printre ele și le alege de dat în dar. Sub zîmbetul ei cuprinzător cresc toate cele de acolo, împreună cu stăpînul livezii.
Nici bălăriile din jurul livezii nu au rămas chiar bălării. înainte de a fi numai bune de ceai, le are grija cîte un nuc sau cîte un gutui care se uită de sus la ele. Frăguțele te gîdilă, zmeura te prinde de haine și frunzele de gutui te zgîrie pe frunte. Nu pleci fără urme.
Livada stă mai departe între garduri, între o înflorire și-o scuturare de frunze, împreună cu iepurii, cu graurii și cu stăpînii ei, nu departe de asfalturile și turnurile industriale ale orașului, de parcă acesta nici n-ar exista.
Lasă un răspuns