Atunci cînd ia sfîrșit o piesă de teatru, înainte să cadă cortina cad aplauzele, chiar și dacă s-a jucat o tragedie. Pe scena vieții oamenii își joacă propriile roluri fiind, rînd pe rînd, și actori, și spectatori. Piesele care se joacă într-o continuitate uniformă creează avîntul spre izbînzile personale ale unora. Aceștia dau impulsivitate aplauzelor și piesele sînt rejucate.
La Buhuși, peste tot se găsesc magazine cu o diversitate nebunească, amalgamuri de mărfuri neinspirat asortate pe rafturi: electrocasnice, țigări, icoane, cărți, băuturi alcoolice, medicamente, haine, ciment, aracet, zarzavaturi, fructe, lumînări, jerbe și coroane, bijuterii amanetate, flori de plastic. Pe trotuare găsești tarabe, pe carosabil – pietoni, pe spațiile verzi sînt straturi și cîini maidanezi, pe străzile orașului – duium de copii. Casa de cultură de altădată, cinematograful, biblioteca, sala de sport nu au și, cînd vor mai avea, oare, verva de odinioară?!
Școlile. Ah, școlile! Puzderii pestrițe pe coridoare, zgomot, fandoseală, chiștoace de țigări pe sub calorifere…
Spitalele… Care spitale?! Aici vine omul dacă nu are unde să moară! De la triaj, ori face cale întoarsă, ori este trimes la Bacău, ori este aruncat pe masa de beton a morgăi. Pînă și de la morgă sînt mai multe variante: ori îl ia familia, dacă o are și dacă dispune de minimum de posibilități pentru înmormîntare; ori îl preia cineva cu buna credință a rînduielilor de cult; ori se dă de treabă lui Dumnezeu, să fie căutat pe la colțurile crematoriilor!
Fabrica de postav…! Care fabrică?! E greu de spus ce și dacă se mai fabrică ceva aici!
Primăria. Judecătoria. Parchetul. Notariatul. Administrația Finanțelor Publice. Poliția…
Sst! E mai bine așa!
Mai multă vervă e la cîrciumi – această denumire e generalizatoare și evită folosirea ciudatelor înscrisuri de pe firmele năucitoare.
Nu prea mai sînt bani. Totuși, pentru mai mult sau mai puțin timp, cu mai mulți sau mai puțini bani, într-o teamă instinctuală de banal, intră aici vreun cioclu mînjit cu lut galben pe botine și cu duhoare de cadavre în nări, vreun însingurat, negru de supărare pentru că are nevasta plecată din țară, vreun profesor, ori un pictor sau învățător, cîțiva tineri care fac multă gălăgie, dar fără a vorbi ceva inteligent, vreun bătrîn care vine de la cimitir sau se va duce de-acum încolo să aprindă lumînări; țigani, poștași cu gențile burdușite cu corespondență, dar și cu banii pensionarilor, femei singure, fiecare cu intențiile ei, alte femei – cu bărbați cu tot, o apă și-un pămînt…!
Pe cînd televizoarele dinlăuntru arată ceva și boxele cîntă altceva, cei pururea însetați, de pe străzi, se scotocesc prin buzunare, completează mărunțișul lor provenit din dărnicia altora, intră ca să îl deșarte pe tejghele, se întărîtă, ies iar în stradă, revin în locantă, ținînd-o tot așa, într-o veselie… tristă!
Unii se vor mai duce și pînă acasă pentru a-și oprima copiii, dacă îi au, sau chiar spre a-i zămisli, dacă va fi posibil – că se prea poate să nu aibă suflet de femeie prin casă și, dacă au, ele să le zădărnicească intențiile, fie din neputință, nedorință sau din lehamite. Cel mai adesea chefliii adorm buștean și flămînzi…
Cei care nu mai ajung acasă, fie și pentru că nu au așa ceva, rămîn pe străzi, în gară, prin parcuri, sub scările de bloc sau prin subsoluri, ori Dumnezeu mai știe pe unde! Ii poți recunoaște a doua zi după cît sînt de învinețiți, de boțiți și de umflați!…
In schimb, e multă vervă pe la biserici și prin cimitire. Lumea necăjită dă buluc la parastase bătîndu-și sacoșele de cruci, călcînd în picioare florile mormintelor, sărind cu disperare peste grilaje să nu le scape o fărîmă de cozonac și un pahar cu vin.
Imbrînceli, huiduieli, larmă!
Se pictează, se restaurează biserici și troițe și case de prăznuire. Se pune ban peste ban și se preferă pentru execuție copiatori de prin toate revistele, broșurile și litografiile, expuse ca pe Lipscani, pe toate scările și mesele și prispele. Aceștia, fără să aibe o singură zi de șantier sub îndrumarea unui profesor, fără să aibă habar de ceea ce înseamnă pictură bisericească ortodoxă, nu pot avea un stil personal și valoros, astfel încît execută un sfînt după un autor, alt sfînt – după un alt autor și izbutind astfel să făurească o „tocăniță asortată”. Și să nu uit să mai spun: cu cele mai „vii” – spre a nu le spune altfel – culori. Pentru a fi convingători, ei își freacă frunțile de toate icoanele și se tîrăsc în genunchi prin biserici, ceea ce nu stă în caracterul pictorilor deoarece nu aceasta-i obișnuința prin care se pune har în artă. Spectacol ieftin, degradant!
Astfel se ridică și coboară cortina pe scena vieții în orașul Buhuși. Aceeași scenă zi cu zi, aceiași actori, aceiași spectatori, alți spectatori!…
Aplauze!
(Aurel V. Zgheran)
Lasă un răspuns