Insolvența nu-i o stafie, e o altă realitate

Petru DONE

Economiștii și juriștii știu multe despre insolvență. Omul de rând nu. Nici nu-i treaba lui, până la urmă, aude de ea întâmplător sau numai când i se întâmplă chiar fabricii în care lucrează. Mai bine i-ai spune omului de faliment, sună mai comun, mai… omenește. În faliment i se pare că a ajuns și el, de multe ori, la cât de greu trăiește. Când ești falit se cheamă că nu mai ai nimic. Insolvența pare un fel de fantomă: îl bântuie, dar nu are de unde o apuca.

Despre insolvență am auzit tot mai des în ultima vreme. Fenomenul a contaminat coloși industriali, care până mai ieri erau de invidiat. Ultima bântuită de această fantomă este societatea Oltchim. Combinatul din Râmnicu Vâlcea este fratele mai mare al celui din Borzești, Chimcomplex. Mai mare pentru că a păstrat mult mai multe procese de producție, în timp ce la Borzești multe au fost abandonate. Apropierea de un furnizor important, rafinăria Arpechim, cu instalația ei de piroliză, și-a spus cuvântul. Acum, fratele mai mare e în suferință profundă, fratele mai mic e bine merci, deși numai el știe cum o duce. Pentru că în 1996 a putut pune în funcțiune o instalație de electroliză modernă, Soda M, care l-a salvat de la faliment sau, hai să zicem, de la insolvență. Oltchim a preluat exemplul și a pus și el pe roate o astfel de instalație. Dar acolo nu a fost suficient. La Borzești, privatizată din 2003, socotelile au fost făcute altfel, patronul s-a gândit mereu la banii lui. Dicolo, căpușele au atacat cu hărnicie, iar conjuncturile de piață mai puțin favorabile, criza economică, au culcat combinatul la pământ. Oltchim a rămas o societate a statului, iar unde administrează statul nu e totdeauna tocmai bine.

Patronul de la Chimcomplex, domnul Ștefan Vuza, un economist cu destulă experiență de proprietar de combinat, ar fi vrut să preia o parte și din complexul industrial vâlcean. Circul privatizării Oltchim nu i-a permis (poate de acum încolo, dacă se va hotărî reluarea privatizării!). Unii nu-l vorbesc de bine pe domnul Vuza, dar pentru mine exemplul de la Borzești spune multe. Unde nu ar fi funcționat Oltchim măcar cât fratele lui băcăuan?!
Despre insolvență aud și la Uton Onești. Un fost coleg de liceu, inginer la Uton, era foarte îngrijorat de stafia care bântuie astăzi perla industriei constructoare de mașini oneștene, atât cât era ea. Uton a fost o perlă, când s-a născut. Lucra pentru o întreagă platformă industrială și nu numai. De când a fost privatizată, s-a dus de râpă. Din decembrie și-a trimis oamenii acasă, mai mult fără decât cu lefurile plătite la timp, și a fost nevoită să le prelungească șomajul tehnic cu încă o lună. Fabrica nu mai are nici gaz metan, nici apă curentă, pentru că fără plată nimeni nu-ți dă ceva. Insolvența, care s-ar fi cerut deja și la Uton, va fi sau nu va fi. Poate fabrica va fi închisă definitiv. Are teren mult, are hale de producție interesante. S-ar putea vinde bine, imobiliar. Iar cei 400 de salariați se vor descurca așa cum vor putea.

Iar în fabrica lor vor bântui mult timp fantomele. Măcar de-ar fi ale insolvenței, pentru că tot ar mai exista o speranță. Insolvența nu e faliment.