Timp de aproape 50 de ani, din voinţa p.c.r. România trăise la periferia celor mai vii tendinţe ale culturii şi artei. Europa crease noi şi valoroase curente în toate domeniile spirituale, iar noi ne împiedicam într-o continuă şi neproductivă «Cântare a României» – vulgară, triumfalistă, cu direcţie unică spre slăvirea cuplului Ceauşescu. Trebuia să ieşim cumva din coşmarul comunist. Către sfârşitul anului 1990, un tânăr şi entuziast actor – domnul Geo Popa – lansează o idee benefică către Ministerul Culturii: ce-ar fi ca în diferite localităţi cu o spiritualitate aparte să fie înfiinţate centre culturale care să adune în jurul lor spiritele cele mai înaintate, creatorii unor opere de valoare, să joncţioneze cu instituţii europene similare? Domnul Andrei Pleşu (ministrul de atunci al Culturii) salută şi îmbrăţişează ideea actorului băcăuan şi dispune înfiinţarea a 12 centre culturale cu obiective într-adevăr inedite şi implicaţii dintre cele mai benefice în promovarea noului în cultură şi artă. N–au rezistat indiferenţei liniei a doua de activişti p.c.r., care penetraseră toate partidele politice ajunse la putere, decât Centrul de la Bacău şi cel de la Arcuş (Covasna). Centrul de la Tescani, a devenit între timp, inexplicabil, secţie a Muzeului Naţional «George Enescu». De viaţa Centrului Cultural «George Apostu» de la Bacău s-a îngrijit şi se îngrijeşte însuşi iniţiatorul ideii, domnul Geo Popa.
Pornind de la ideea că Dumnezeu nu se lasă înşelat, că urăşte lenea de gândire şi iubeşte graţia, seninătatea şi arta – virtuţi intangibile ce pot fi găsite numai în cultură şi arte – v-aş întreba, domnule Geo Popa: este cultura un adevăr de viaţă reflectat în activitatea dumneavoastră?
S-ar purtea să ţi se pară cunoscută expresia livrescă pe care, însă, eu o folosesc aici nu atât în sens filosofic, cât mai degrabă în cel al trăirii într-un prezent continuu printre şi împreună cu semenii mei (care uneori se dovedesc a fi infernul): eu sunt ceilalţi. Nu voi vorbi, aşadar, despre mine, ci despre ceilalţi, din dorinţa de a nu mă pierde în clişee. Cultura nu îţi pune mâncare pe masă, dar nici nu îţi ia din ceea ce nu ai. Cultura nu este un scop în sine. Cultura este drumul… drumul pe care omul „se dumireşte˝… Dacă lucrurile pe care nu le înţelegem ne neliniştesc, atunci cultura, în oricare dintre ipostazele sale, ne ajută să înţelegem cine suntem, de unde venim, ce căutăm acum aici… Cultura te poate conduce pe drumul spre Adevăr…
De-a lungul anilor, Centrul Cultural de la Bacău a fost supus unor teribile presiuni politice. S-a propus chiar desfiinţarea lui. Cum ai rezistat presiunilor, subfinanţării şi tuturor ameninţărilor?
Puterea este ceva înspăimântător. Cei care abuzează de ea sunt şi mai înspăimântători. Înţelegând, asta m-a făcut să lupt, uneori cu disperare, pentru visul meu, apelând la toate mijloacele pe care… dar parcă spuneam că nu voi vorbi despre mine. Acolo unde sunt probleme trebuie să existe şi soluţii, altfel putem avea numai probleme şi asta nu este bine. Au fost oameni, prieteni, care au înţeles că nu trebuie distrus un lucru bine făcut. Cred că această instituţie va fi puternică şi va reprezenta ceva important pe harta culturală a României şi când eu nu voi mai fi director aici.
Ai dat Centrului «George Apostu» o anvergură internaţională. Cum au decurs colaborările cu străinătatea ?Care sunt domeniile artei şi culturii abordate cu instituţii similare din alte ţări?
Mă pui să scot porumbelul din joben. Ar fi nevoie de prea mult spaţiu şi ar trebui să facem şi puţină istorie, pentru că aici s-au întâmplat multe dintre cele care merită să rămână în istorie. Să spunem doar că în curs de desfăşurare avem două proiecte cu parteneri şi cu bani europeni: «Langage du vegetal en Europe» (proiect finanţat prin ANPCDEFP); «E-Motional: rethinking dance» (finanţat prin programul „Cultura 2007-2013”) în cadrul căruia vom organiza, la finalul lui octombrie, Festivalul Internaţional «Dans Contemporan» Bacău 2014. Până la finele anului 2015 avem ce face. Sigur vom aplica în continuare, încercând să obţinem şi alte finanţări. Totodată, sper să găsim în Consiliul Local, în Primăria Municipiului Bacău un partener important, puternic, care să susţină proiectele noastre. În fond şi în definitiv, colectivitatea locală este primul beneficiar a tot ceea ce noi punem în operă aici, la Centru.
Ai acum proiecte deosebite, de larg interes spiritual, precum cele dedicate picturii, sculpturii, literaturii, teatrului, muzicii, dansului contemporan, promovării tradiţiilor românilor etc. Ce vei aduce nou în etapa viitoare
Lucrul care dă valoare vieţii tale, care te împinge înainte, acela este important. Am aşezat anul 2014 sub semnul: „Apostu 80. Centrul Apostu şi invitaţii săi de onoare˝. Vrem, în acest fel, să refacem drumul reîntoarcerii către ţară a lui George Apostu prin cei care se regăsesc în diferitele lor ipostaze culturale în diaspora românească. Primul dintre invitaţi este scriitorul Cătălin Dorian Florescu, de la Zürich, care se va afla în România, la invitaţia Centrului, în perioada 21-28 aprilie. Revista Vitraliu, în noul format şi cu noua politică editorială, va fi una dintre priorităţi. Te-ai întrebat vreodată ce ar fi revista asta fără cei care o construiesc, pe care eu îi numesc „cei mai frumoşi nebuni” ai acestui oraş: Gogu Iorga, cel cât o Academie (nu exagerez deloc); Dan Petruşcă, jucăuşul poet; Ioan Mitrea, care ne readuce mereu aminte să avem grijă de istoria noastră; Val Mănescu, neîmblânzitul, însinguratul oval, oblic şi pătrat; Costică Donea, cel cu idei la purtător; Victor Eugen Mihai-VEM- care mângâie pagina, dându-i forța unei opere de artă. Ăsta este grupul „dur”, iar prietenia care ne leagă, prietenia culturală, ne face singulari în această lume alienată.
Mai ai nostalgia teatrului? Eu te-am cunoscut ca un actor de mare talent, mai ales în spectacolele cu piesele „O scrisoare pierdută” şi „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, „Aventura unei femei cuminţi” de M.M. Ionescu, „Escurial” de M. de Ghelderode, „Opera cerşetorilor de trei parale” de B. Brecht, „Victimele datoriei” de Eugen Ionescu… Cum vezi evoluţia teatrului astăzi?
Cum lumea de astăzi este într-o criză profundă (economică, financiară, dar şi morală) tot astfel şi Teatrul se găseşte într-o criză profundă. Se vorbeşte puţin, la noi, despre acest fenomen şi asta nu este bine. Sigur, depinde şi din ce unghi de vedere priveşti lucrurile. Le priveşti ca unul care ştie pe ce lume se află, scormoneşte, se întreabă, din când în când găsind răspunsuri potrivite şi pentru ceillaţi. Sau din unghiul de vedere al odihnitului, ca să nu zic altfel, pentru care suficienţa îi este reazem. La Centru, spectacolul continuă. Aici el are emoţia pe care numai ceva nerepetabil o poate avea.
Se poate trăi fără cultură?
Se poate, dar trăim ca o vită: doar mâncăm, bem și ne reproducem. Fără cultură lumea e mai săracă, lipsită de frumusețe, de idealuri, de tot ce-i dă omului statură și îl deosebește de lumea animală. Copii sunt motivul pentru care mă trezesc în fiecare dimineaţă. Rostul nostru în lume este dat de forţa cu care ne trăim visul, fie el şi „încremenit”. Visez o lume în care inocenţa şi virtutea să fie obligatorii. Să iubeşti, să poţi iubi şi asta să ajungă. Ştii ce cred eu că trebuie să facă cultura? Să facă ceea ce face un sfânt: să te redea pe tine ţie însuţi. Adierea îngheţată a iernii poartă promisiunea unei frumoase primăveri.
Lasă un răspuns