De cînd se știa pe lume, Vasile Păpălău, zis OMU’, tînjea de dorul de ducă. Bolnav în toată regula, nimeni nu-i găsise leacul, cu toate că leacul era lîngă el, îl sorbea în fiecare zi cu cana și lingura. Apa de Dunăre, tulbure dar plină de dulceață. E-un borș grozav, obișnuia să exclame, nectar, nu alta! Păi cum să nu fie, dacă adună în pîntece toată murdăria Europei, din străfundurile nemțești și pînă la noi?! Ce dacă are miros și gust de rahat, astea-s arome care nu prea adie pe aici. Păi ce, înghite românul ce-și bagă neamțul, sau austriacul, ori ungurul, sau cehul, în burdihan? Trufandalele și șuncile ca lumea, adevărate, ele dau miresmele care curg la vale cale de sute de kilometri, nu mămăliga și fasolele noastre care înfundă gurile Dunării, de s-ar putea ca apele s-o ia înapoi, ca Amazonul vara. Doxat, nu glumă, Vasile ăsta, zis OMU’. Pentru mine – obișnuia să spună – balta-i pedeapsă, ocnă, mă sufoc, mie-mi place lărgimea, marea cea adevărată. Știa el bine unde bate, vorbele-i nu erau pentru proști.

OMU’ era pescar de meserie, lucra la cherhana. Înalt și subțirel la trup, dar vînjos. Isteț foc, cu o minte – se lăuda el cui era dispus să-l asculte – brici, care nici alta nu mai știa prin preajmă. Făcuse liceul comercial, deschisese și niscai uși pe la inginerie, care i se închiseseră în nas, cu pocnituri. Avea „bube”, era pe la sfîrșitul anilor ’50, taică-su fusese ceva jandarm. Tăcea și înghițea. Dar le cocea. Băiat bun. Vindea pe datorie ce reușea „să dea cu laba” de la cherhana. Chiar și pește de mahăr – morun, cegă, nisetru, nu mai spun de scrumbie, specialitatea casei, ori somotei. O adevărată comoară pentru mahalaua noastră acest Păpălău. Bătaie de joc, nu alta!, spunea, eu-s deștept de n-am pereche și port nume de prost. Da’ las’ că nu-i chiar rău, abia înșel vigilența „tovarășilor”.

Și într-o zi cu soare OMU’ nici c-a mai fost văzut. Nici în bătătură – avea un ogeac acoperit cu stuf în mahalaua pescarilor de la marginea tîrgului, nici în vreo lotcă pe Dunăre, nici la Cherhana. Să se fi înecat Scrîntilă (cum îi mai era porecla)? Nu se poate, e campion de înot. L-au căutat zile întregi la Cotul Pisicii, acolo unde fluviul își adună ofrandele. Au scormonit toate plajele, de la Cocuța, pînă la Colivari și Cuțitari. Nimic. Parcă-l înghițise pămîntul, că de ape, nici vorbă, l-ar fi scuipat afară, cu burdihanul supraplin și nasul plus urechile mîncate de pești. Misterul n-a durat, totuși, prea mult; o lună, o lună și ceva. Cînd a reapărut, era mai slab, jigărit, mai palid. Am stat la umbră și m-am hrănit cu răbdări prăjite, răspundea arțăgos și monosilabic, doar ca să scape de cei care-l sîcîiau cu curiozitatea și insistențele lor. Pînă-ntr-o zi, cînd și-a dezlegat limba, asta și din cauza unei sticle de-un kil de Mastică, în folosință exclusivă, și a unui castron plin ochi cu fîțe fripte crocant și presărate din belșug cu sare.

Păi să vedeți, mă aceștia, își începe OMU’ mărturisirea, luînd o gură de lichior direct din șip, pentru a-și lubrifia gîtlejul. Știți voi vasul ăla mare, grecesc, din Pireu, Penelopa, mi se pare că-i zicea, care a stat ancorat vreo două săptămîni în port? E?!

Ascultăm cu urechile ciulite și gurile căscate. Așa ceva nu mai auzisem pînă atunci, mai să nu-ți vină a crede! Ce trăznăi făcuse Păpălău?

Penelopa îi dăduse ideea. În port, la o tavernă, luase o gargară cu un grecotei de pe vas, de la care aflase cînd ridică ancora și încotro se îndreaptă copaia. Spre Istanbul. Aha, exclamase în sine Scrîntilă, asta-i pohta ce-o pohtesc! Zis și… pus pe treabă. Cu vreo șase ore înainte ca nava cu pricina să ia cap compas portul turcesc, a sărit din lotca cu care-și făcea de lucru prin preajmă, chiar pe sub nasul grănicerilor. Înotînd mai mult pe sub apă, s-a furișat la pupa, în camera elicei, un fel de balon ce ține piept presiunii apei și unde e destul aer pentru un om timp de cîteva ceasuri. Cînd a auzit agitația pe punte dinaintea plecării, s-a aburcat pe lanțul ancorei apoi, cu un salt acrobatic s-a răsturnat pe punte, unde s-a pitit după maldăre de odgoane și alte chestii marinărești. Acolo a stat trei zile și două nopți, făcînd ramazanul, atent la orice mișcare, spre a nu fi descoperit. Cînd, în sfîrșit, a zărit uscatul și vîrfurile ascuțite ale celor dintîi minarete din Istanbul, și-a dat drumul ca o felină pe o parîmă dinainte pregătită și, odată ajuns în mare, s-a îndreptat glonț spre uscat. Printre bărci, iole și vapoare, ferindu-se de ochii vigilenți ai vameșilor și polițiștilor turci, s-a strecurat pe mal, într-un loc nu prea umblat. După ce și-a stors hainele și le-a zvîntat la soare, a pornit-o spre noul său univers. Dar vai!, ghinionul era în spatele lui și luase formele a doi zdrahoni de polițiști, cu mustățile cît vrabia, cu iatagane și pistoale la cingătoare. Exact cum mai văzuse prin cărțile de istorie. Mă dau surdo-mut, își zice Păpălău, pînă scap de zurbagii. Lip-lip-lip, el, toc-toc-toc, ei, pe drumul pietruit ce duce spre inima Istanbulului. Se aude strigat. Nu răspunde. I se aruncă în față ceva ca o bucată de lipie. Nu o ridică. Vorbesc tare, într-o românească aproximativă, despre el. Nu înghite momeala. Își vede de drum. Turcaleții, nu proști, recurg la o stratagemă: îi aruncă spre călcîie, printre picioare, o monedă de aramă, un icușar. Păpălău aude sunetul metalului, îl recunoaște, și, negîndit, într-un gest reflex, se întoarce să ridice banul. Minune! Îi revenise, brusc, auzul. În aceeași clipă patru mîini îl înșfacă, îl imobilizează și-i pun „brățările”. Dus pe sus la Geamie, dă explicații despre ce și cum. Turcii mestecă spusele lui OMU’, dar nu le înghit. Îi oferă gazdă, casă și masă, cu pază la ușă, timp de vreo lună, după care îl „scuipă” peste Bosfor, c-un vapor, cam în aceleași condiții în care călătorise la venire. N-aveau nevoie de complicații. A fost prima și singura evadare a lui Scrîntilă în „lumea liberă”, după care s-a cumințit. Se însurase. Pescarul fusese momit și pescuit. După o serie de „prelucrări”, la modă pe atunci, OMU’ a fost reabilitat și trimis la vechiul loc de muncă – cherhanaua. Dar pește pe datorie, pas să ne mai aducă! Înțărcase Bălaia. Era sub observație. După ani și ani, am aflat că ajunsese căpitan pe-un trailer. Venise „dezghețul” ideologic. (Mihai Buznea)