În casa pădurarului de la Trei Bursuci e liniște și răcoare. Dinspre cofița plină ochi cu fragi proaspăt culeși, uitată parcă dinadins în tinda umbroasă, adie miros dulce și parfumat ce gîdilă plăcut și îmbietor nările și ațîță limba, făcînd-o să saliveze abundent. Ferestrele dinspre tinda înaltă sculptată meșteșugit în lemn alb și neted de brad carpatin, întruchipînd parcă o menajerie de sălbăticiuni, prind întunecarea crengilor și frunzișului bogat al arborilor ce parcă stau să se prăvale peste acoperișul scund, dar temeinic, al clădirii, făcînd umbra și mai de nepătruns. Să tot stai la taifas, în față cu o carafă aburită de apa rece a fîntînii care, de adîncă ce-i, nu-ți poți oglindi chipul în pînza ușor înfiorată a izvorului care-i umple încontinuu pîntecele. Acolo, de fapt, se odihnesc acum sticlele înghesuite în găleata atîrnată ca un spînzurat de lanțul moriștei cu colți metalici știrbi precum un știulete de porumb cu boabe rare și risipite de jur-împrejurul coceanului. E zeamă de butuc, stoarsă bobiță cu bobiță de mîna asta a mea, ține să ne atenționeze gazda noastră, cu-n zîmbet abia schițat, a mîndrie personală, pe fața smeadă, prietenoasă. Nu oricine dă pe gîtlej, la vale, așa ceva, nectarul zeilor; doar ai casei și prietenii mei, ține să ne gratuleze gazda noastră în loc de banalul „bine mi-ați pășit pragul!” Că eu – zice el mai departe, am un prințip de la care nici că mă abat în vreun fel: ține pentru tine și alor tăi ce e mai bun și dă-le altora ce-ți dau și ei ție. Îl bat afirmativ pe umăr: bun nărav, să-l ții minte și data viitoare!
Ca aproape orice om de pe acest pămînt, Ilarie Coțofană, pădurar „din tată-n fiu” la cantonul Trei Bursuci, avea un mic păcat: îi cam plăcea să se laude cu isprăvile lui vînătorești. Păcat am spus? Cred că am folosit, totuși, un cuvînt cam nepotrivit, fiind vorba, în povestea de față, de o întîmplare mai adevărată cum nici că se poate. Ne momise, așadar, cu promisiunea că nici gîndul nu ne-ajută să ghicim ce o să ne-arate el în căsuța străjuită de geana pădurii. Să dai cu piciorul la așa ceva trebuia să fi fost ori prost, ori insensibil la surprize, cu atît mai puțin cu cît din nectarul lui roșu-rubiniu ne mai împărtășisem de cîteva ori, și-acum urma degustarea liberă. Adică pe voie, cît încăpea în gușă. Și încăpea, nu vă faceți griji în privința asta! Secretos nevoie mare nea Ilarie, mustăcind tot timpul cît durase drumul spre paradisul lui terestru. Nu fiți curioși, ca să nu vă prindă palpitațiile și să vă pierd de mușterii.
Iată-ne, așadar, instalați pe prispă în fotolii împletite din nuiele de răchită, ciugulind direct din palmă minunile de bobițe de fragi și așteptînd să ni se dezvăluie surpriza. „Poftiți!”, auzim, într-un sfîrșit, invitația gospodarului-pădurar, și pătrundem în odaia curată. Rămînem, instantaneu, tablou. Pe un perete înalt și tot pe-atît de lat se lăfăie, ca la o expoziție de trofee cinegetice, vreo zece blănuri superbe de vulpi. Maronul-roșcat al părului are străluciri de sticlă, e lucios și provocator. Dispunerea lor sugerează, cu mult bun-gust, chiar cu un anume simț artistic în materie de compoziție și design, o scenă de vînătoare. Faptul surprinde, și nu prea, doar ne aflăm în fief-ul unui slujitor al zeiței Diana, protectoarea vînătoarei. Stați jos – ne invită gazda arătîndu-ne podeaua, ca să puteți vedea mai bine și-mi asculta cu atenție isprava care mi le-a adus pe cumătrele cu pricina pe acest perete. Plecîndu-mi ochii spre a-mi alege locul între tovarăși, abia atunci observ vreo cinci piei uriașe de urs ce se tolăniseră pe dușumeaua roșie de lemn aromind a rășină. Ne conformăm somației, alunecînd între labele moi ale dihăniilor ce ne privesc cu ochi sticloși, încremeniți. Ai nimerit ursoaica, îți place, nu?!, mă ia peste picior nea Ilarie, provocîndu-ne totodată din priviri: ei, ce părere aveți? Încercăm să ne dezmeticim, să ne adunăm gîndurile, dar nici că găsim ce să-i răspundem. Ne lasă să ne fezandăm creierele în sucul propriu al neputinței, zîmbește misterios, ș-apoi își dă drumul gurii. Zice: știți voliera de din deal, de la Pinul Singuratec, nu?! Astă-vară tocmai ieșise din găoace o nouă șarjă de pui de fazani, erau mulți, vreo patru sute, puii creșteau repede, se făcuseră cît pumnul, o frumusețe, nu alta! Îi priveam și le vorbeam așa cum o fac cu copiii, să-mi trăiască, și-mi erau la fel de dragi ca și ei. Mă gîndeam și mă întristam că acuși-acuși o să trebuiască să plece ca să populeze cu ei fondurile de vînătoare de cine știe unde! Într-o zi, cînd soarele, de un roșu-sîngeriu aprins tocmai coborîse spre scăpătat, pregătindu-se de culcare, au apărut și cumetrele. Multe, nu știu cîte să fi dost, da’ multe! Se răsfiraseră, parcă le-nvățase careva tactica militară de învăluire și atac. Ochiseră, suratele, portițele pe care le decupasem în pereții de plasă ai volierelor și prin care intram la păsăret. P-acolo au pătruns și ele și s-au apucat de treabă, prăpăd, nu alta!, de săreau fulgii ca la o furtună de frunze. Noroc că eram, cum v-am spus, prin preajmă. Pun, deci, mîna pe pușcă și pe cartușieră, s-a-ntîmplat să am la îndemînă și cartușe cu alice potrivite și dă-i, și trage, și iar poc, și iar bum!, și tot așa, pînă mi-am venit în fire. După ce s-au stins ecourile și s-a împrăștiat fumul, am evaluat cîmpul de luptă. Puii mei de fazan se făcuseră una cu pămîntul, suri cum îi știți la pene nici nu mai știam care-i pasăre și care-i bolovan. Nici să piuie nu mai erau în stare. Dau roată volierei să strîng trofeele. Astea-s, la care vă holbați voi acuma. Ce ziceți, a meritat ofranda de cîțiva făzănei în devenire pentru așa mîndrețe de blănuri?
Ce poți să-i mai răspunzi, cînd ai senzația că ți-au picat ochii în gură? Zece dintr-o dată, pleașcă, nu alta! Dar misterul cu adevărat mister e acela cum de pieile astea cu adevărat superbe se află aici și nu împodobesc niscai gulere de șerpoaice, că doar Ilarie e mascul chipeș și-n putere. E-he, asta-i o altă poveste, ne-o ia el înainte. Credeți ‘mneavoastră că nevastă-mea nu le-a purtat zîmbrele? Era să leșine numai ce le-a văzut. Am liniștit-o doar c-o vorbă plină de promisiuni: ține-ți firea, fimeie, și nu te înădi la lucru trufaș că nu-i creștinește. Pieile astea aici or să stea în vecii-vecilor, amin, ca să-mi bucure suflețelul. Și p-al tău, dacă poți să nu-ți faci inimă rea.Trecem înapoi în tindă, dar nu înainte de a ne plimba degetele, visători și cu gînduri deloc creștinești, pe frumusețile de blănuri maroniu-roșcate. Gesturi cu păcat, da’ ce să-i faci, oameni sîntem, pe deasupra și bărbați în floarea vîrstei! Intre timp, sticlele din fîntîna lui nea Ilarie scăpaseră la lumină și libertate ș-acum se lăfăiau pe masă spre se a ni se oferi, alături de cîțiva fazani frumos rumeniți și al naibii de apetisanți, ca ofrandă a acestei splendide zile de vară. Ne lăsăm ademeniți și ispitiți de păcat fără să ne gîndim la pedeapsa Celui de Sus. Mai mare și mai grea ne-ar fi fost pedeapsa de a pleca din casa lui Ilarie Coțofană cu limbile uscate și buzele crăpate. Am lăsat pentru mai tîrziu pocăința, și nu cred că am făcut rău. Vorba ceea: ce-i bun și lui Dumnezeu îi place! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns