În acel an, toamna parcă nu se mai dădea dusă, era un fel de vară tîrzie ori primăvară timpurie, coroanele stufoase al copacilor încă nu-și pierduseră prospețimea verdelui, doar ici-colo cîte-un semn de galben-roșietic prevestea că, oricum, vremea rea nu era chiar așa departe, s-aținea pe văioage, gata-gata să se burzuluiască. La rîndul ei, iarba grasă a pășunilor bogate de la poalele de munte rămăsese fragedă și plină de sevă. Rîuri de lapte pentru-acum și osînză ce va să țină de cald pentru la iarnă. Cum să părăsești așa ceva?! Ar fi-nsemnat pagubă curată și prostie omenească iar ei, ciobanii, își știau cum nu se poate mai bine interesele, isteți fiind și cu simțul foloaselor nici o clipă adormit. Așa, c-au rămas. N-au coborît cu turma la vale, în satele răsfirate ca mărgelele pe cîmpia ce se-ntindea în depărtare, noaptea și dimineața învăluită în aburii respirați de pămîntul reavăn și rece. Or avea ei timp și pentru așa ceva! Acu’, la treabă, fîrtați, că în chimire mai e loc destul, iar pitacii cîștigați în plus se vor risipi pe cele plăceri ale iernii!
Ciobani chivernisiți și gospodari pe cinste. Mai ales baciul. Cînd își năimise, în primăvară, păcurarii, îi sfredelise cu ochii, ageri și iuți, și le cîntărise palmele. Atît le spusese: îți avea, atîta cît îți munci, iar de va fi să mi-aduceți pagubă, apoi să știți că de la voi mi-oi lua pîrleala! Da’ să știți că nu vă las eu să trîndăviți. Stîna, cu sutele ei de mioare și berbecii cu coarnele răsucite precum mustețile flăcăilor făloși, nu-și avea seamănul în tot ținutul. Cîinii, mari cît vițeii de doi ani, măgarii rotofei și ciurda de vaci cu lapte – „pentru a ne mai prinde și noi sufletele cu alte alea” -, arătau că, aici, munca nu se ostoiește nici o clipă. Da’ nu mai spui de caprele și iezii sprințari, nici că se putea ceva mai frumos! Spectacolul naturii. Aveau din belșug, de toate, iar de cînd urcaseră la munte, cînd abia dăduse colțul ierbii, și pînă acum, cînd erau pe picior de plecare, nu se-ntîmplase nimica rău, de parcă fiarele pădurii se pierduseră în cele coclauri. Nu-i a bună, mormăia baciul în barbă, o fărîmă de om, rămas fătălău, nu pentru că nu i-ar fi plăcut fetele și fustele, ci doar pentru că, zicea tot el, n-avusese timp să-și pună pirostriile. O s-o fac și p’asta atunci cînd mi-o veni vremea și săptămîna chioară! De-asta nici nu-l prea trăgea ața în sat. La ce, că tot singur îmi fierb fasolele și-mi mestec mămăliga. Ș-apoi își culegea din nou gîndurile de pe unde se risipiseră: unde-or fi și ce-or avea de gînd pîrdalnicele alea? Din pricina asta nu mai avea nici somn. Sta de veghe, chircit pe vine, la margine de țarc, în vreme ce oierii, osteniți de trudele zilei, sforăiau cu gurile căscate hău, de parc-ar fi vrut să-nghită cerul cu tot cu spuza lui de stele. El, baciul, simțea că va să se-ntîmple ceva, că nu scapă el nedijmuit, pădurea tre’ să-și ia obolul, nu se poate altfel!
…De cu seară, se pornise o vîntoasă. Ușoară, dar rece. Cu sarica strînsă pe umerii firavi, cușma afundată pe cap de-aproape-i acoperea ochii și bîta-ntre picioare, baciul și-a aflat sălaș și loc de veghe înspre streșina de miază-noapte a stînei. De-acolo putea pîndi și vedea tot ce se-ntîmplă roată. Strategie, dom’le, nu joacă! O-nvățase-n armată, fusese sergent și se lăuda cu asta. Parcă stîna nu-i tot un fel de oaste? Doar că oile behăie, nu mărșăluiesc, în schimb dau lapte și caș, spune ori de cîte ori are prilejul. Dacă nu, îl provoacă. Acu’ stătea de veghe, mintea i se cam încețoșase din pricina somnului ce-i da tîrcoale și a gîndurilor cu care-și trecea urîtul. O brumă groasă s-așternuse între timp peste pajiști, semn că iarna-i ici, vara-i departe! Treaz-adormit, simte că e pe cale să se-ntîmple ceva. Aha, urmează vizita, mai mult visează asta, să ne pregătim, dară, de a ne primi oaspeții. Rămîne pe loc. Incremenit. Numa’ ochii taie întunericul, să descopere musafirul nepoftit. Vrăjmașul. Care-i p-aproape. Sînt doi. Două namile ce despică aerul rece și alb, apropiind-se cu călcături moi de țarcul vitelor, de unde le miroase-a prospătură. Ospățu-i la doi pași, numa’ să știe a și-l lua. Arătările cresc de parcă nu se mai termină. Vitele, nici oile, și nici măgarii nu dau semne c-ar simți ceva. Parcă le-ar fi descîntat și deocheat careva, de nici că-ți vine să crezi așa ceva! Potăile moțăie, și ele, visînd probabil la ciolane pline de carne. Musafirii nepoftiți s-apropie, își iau avînt și trec peste stănoage de parc-ar fi săritori la olimpiada necuvîntătoarelor. Atacă numa’ unul. O pălitură năprasnică de labă și grumazul unui jucan de toată frumusețea se frînge precum vreascul sub talpă. Nici să icnească a moarte n-are cînd! Apoi l-apucă de grumaz și-și face loc printre uluce, urmat de însoțitorul-asistent. Cîteva clipe durase atacul. Baciul văzuse tot, dar tăcuse mîlc. Lasă dihaniile să se depărteze preț de-o juma’ de bătaie de pușcă, după care strigă, ca apucat de streche: ursul, băăăă! Sar toți ca arși. Buimăciți de somnul greu. Ce? Unde?, strigă, în vreme ce dulăii latră de mama focului, năpustindu-se și-ntorcîndu-se pe loc, de teamă. Un concert de behăituri, mugete și tropote se pornește pe dată, de zici că te afli la balamuc. S-aude ș-un foc de armă, urmat de șuierul alicelor ce se-mprăștie în tenebrele nopții. Toți s-agită în van, treaba-i încheiată, parcă le mai poți face ceva?! Praful de pe tobă! Vînătorii-mormăitori îs departe de-acu’, cu prada lor cu tot. Ia-le urma! Dacă poți! Numa’ baciul stă liniștit și zîmbește cu gură știrbă pe sub musteți, că nu-i rău de pagubă: iacă-tă c-am avut parte și de-o vînătoare! Nu se putea altfel. Să-și mănînce sănătoși prada, că pîn’ la primăvară n-or mai avea parte de altceva. Acu’ chiar că putem porni și noi la vale, spre căși!… Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns