Poiana miroase îmbătător a fîn proaspăt, de parcă toate miresmele naturii și-au dat întîlnire aici, pe crestele ce rîd vesel în soarele cald de iulie. Muntenii, stăpîni ai ogrăzilor din ținuturile alpine, s-au coborît la vale, în așezările ce se înșiruie ca mărgelele pe firul văii scăldată de Uz, după ce și-au împlinit treaba aici, pe pășunile de pe crestele Ciucului. Au încredințat soarelui să facă restul; să usuce și să coacă iarba grasă, plină de sevă pentru cînd va să vină zăpada și crivățul pe coclauri și în bătăturile înțesate cu vite. Iarna e încă departe, abia de dă tîrcoale gîndurilor, așa că oamenii de la cîmpie iau cu asalt ponoarele și coastele abrupte, la o cură de aer ozonat din belșug servită într-un decor mirific.
Grupa de vînători plecată de cu zori din Moinești luase sub tălpi cale de vreo douăzeci de kilometri pînă să-și așeze tabăra aici, în Poiana Soarelui. Așa cum erau echipați, cu armele la umăr, cartușierele ce le încingeau mijlocul și cuțitele lungi, încovoiate ca iataganele turcești, în tecile de piele, arătau ca un grup de comando plecat în urmărirea cine știe cărui nelegiuit. Făceau doar impresie. Pentru inimile slabe, produceau teamă. Pentru cei cu capetele pe umeri, nu erau altceva decît actori de vodevil, rătăciți pe o scenă străină. Prilej de amuzament gratuit.
Popasul la munte, se știe, n-are nici un haz dacă nu e garnisit cu un foc sănătos de uscături care să trosnească și să împrăștie jerbe și scîntei ca un foc de artificii. Între timp zarea, spre apus, se înroșise, semn sigur că nici noaptea nu va întîrzia mult. Deasupra cărbunilor de un roșu aprins, se pîrpăleau, în țepușe, bucăți de slănină crestată, aperitivul ospățului ce sta să se înfiripe, iar sticlele pline cu „doi ochi albaștri” își începuseră dansul în cerc, pupate apăsat de buzele spuzite de sete. Asta-i nene, zice unul cuprins deja de euforia bahică, să-ți bați nevasta și copiii, nu alta, că ia să-mi spuneți mie cu ce s-alege omul de la viață, ai? Cu ce bagă-n gură și trage în țeapă. Și răsucește, demonstrativ, țepușa – frigăruie cu carnea friptă din ea. Demonstrație cu tîlc. Norocul lui că-i locul larg, altfel l-am taxa. La o adică, a spus ceva ce nu-i adevărat? Frigăruile ajung și ele, pe jăratec, sfîrîie și se rumenesc potopind aerul cu arome înnebunitoare. O gravidă, aici, n-ar rezista de poftă, ar lepăda și-ar fi mare păcat, spune altul, adăugînd: io-te, d-asta nu e bine să iei muierile la vînătoare. Păi de unde salvare, nene, în pustietățile astea? Și-apoi, cum să faci față la udătură? Ia mai fă-i vînt și mie butelcii ăleia, măi vericule!
Stropită din belșug cu rubiniu de lîngă Poduri, de te și mirai cum de puteau încăpea atîtea clondire în ranițe, veselia devenise molipsitoare. Parcă venisem la vînătoare de cocoși, încearcă unul să deturneze atenția. Imediat este apostrofat, redus la tăcere cu o cadență necunoscută pînă atunci la o armă de vînătoare. Ce, nu ți-e bine? Pe dată te scopim și te facem clapon, iar nevesti-ti îi dăruim clopoțeii să și-i atîrne la urechi, în locul cerceilor…
Amenințări neserioase, de copii mari puși pe șotii. Cine să-i ia în seamă! Între timp noaptea și-a intrat pe deplin în drepturi, luminată a giornă de puzderia de stele de pe bolta cerească și de focul nostru de tabără. Vorbăria, fără nici o noimă, ține trează adunarea. Parcă lipsește, totuși, ceva. Dar ce? Întîmplarea ne salvează și de data aceasta. Ați auzit, bă, sare unul cu gura, că l-au dat pe Bulă în urmărire generală pe țară? L-au prins pînă la urmă, da’ greu de tot, cică ar fi comis șapte violuri într-o singură noapte, primul la Bacău, al doilea la Alexandria, următorul la Jimbolia, și tot așa, spre dimineață, ajunsese, unde credeți? La Bicaz, mă ageamiilor! Cînd i-au pus brățările a și recunoscut, fără mofturi, că el e autorul. Ba chiar rîdea, hă-hă, că doar el putea fi în stare de așa prăpădenii. Bine-bine, Bulă, știm că ești în stare de așa ceva, dar nu pricepem cum ai putut ajunge, într-un timp atît de scurt, în atîtea orașe, aflate la mari distanțe, l-au întrebat anchetatorii. Cu ce te-ai deplasat? Cum cu ce? Cu motoreta Mobra, regina Carpaților, poți ajunge oriunde ca vîntul și ca gîndul. Au rămas caraliii lampă, nu se așteptau la așa ceva, iar don’șoara Mobra a devenit, alături de năzdrăvanul Bulă, erou național. Mobra ați zis?, sare altul. Am eu una și mai bună, pe cît de adevărată. Mai acu’ ceva timp, o babă din Poduri, să tot fi avut vreo 90 de ani, joacă la loto și prinde trei în ordine. Premiul cel mare la obiecte. Ce credeți că era cîștigul? O motoretă Mobra, șapte mii de mangoți, bănet, tataie, nu glumă. Într-o zi de joi vine baba la Moinești să-și ridice premiul. Lumea, ca la urs, se dusese vestea, venise să vadă măscarea-baba pe motocicletă. Încearcă ea la ștabul de la Loterie: nu s-ar putea, maică, să-mi dai parale în loc de drăcia asta, că te-oi omeni și eu cu ceva! Nu se poate, fimeie, nu pricepi, încalecă colea- și-i arată șaua- și du-te cu Dumnezeu. Noroc că baba nu era chiar prostuță, venise c-o căruță cu doi cai. Au ajutat-o oamenii, distrîndu-se copios, să-și suie bîzdîgania în căruță, dar nu înainte ca cloanța-cotoroanța să se tragă în poză pe motoreta roșie, cu cască pe cap, pentru reclamă. Am aflat, mai apoi, că muma pădurii nici nu și-a mai vîndut bidiviul cu motor, îl ținea în mijlocul ogrăzii priponit zdravăn de doi pari, iar cînd o apuca damblaua se aburca pe șa, unde stătea pînă o năvălea udul. Ajunsese de rîsul țîncilor, iar sătenii dădeau înțelegători din cap la asemenea năzbîtie. Ba, chiar unii o întărîtau că de ce nu-și ia permis, că doar e încă tînără, la care marțafoaia rîdea cu gura știrbă, ca de măscare.
Rîdem și noi de întîmplare. Între timp focul se domolise, îndemnîndu-ne spre culcușuri. În acea noapte, scurtă pentru somn, mulți au visat babe pe motociclete roșii. Continuau să se distreze și în brațele lui Morfeu. (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns