De cîteva zile ningea ușor, cu fulgi mari și pufoși ce se așterneau ca o plapumă călduroasă peste cîmpul proaspăt cules de recolta tîrzie a toamnei. Țarina arăta ca spinarea unui arici uriaș, plină de țepii cotoarelor de varză acoperiți, ca niște capișoane curioase, de zăpada imaculată. Patria urecheaților. Tărîmul liniștii. Țipenie de om cît cuprinzi cu ochii. Iarnă adevărată. Doar privirea mai atentă ar fi putut observa cum, ici-colo, lințoliul alb se vălurește, scos din nemișcare de ființe nevăzute. Iepuri la ospăț. Delicii cu cotoarele de varză care, protejate de pămîntul reavăn și de temperaturile domestice, n-au avut cum să înghețe.
Punem de-o friptură? Întrebarea a picat într-o doară, la un pahar de vorbă, între ortaci de vînătoare. Cu experiență și cam nărăviți la frupt necuvenit. Punem!, a sunat răspunsul, molatec, dar fără pic de îndoială. Șoldanii asta așteaptă, doar că nu te îmbie să ți-i bagi în tolbă. Ca-n iarna asta, parcă niciodată n-au văzut atît de mulți. Picați din cer, nu alta! A rămas stabilit: a doua zi, spre miezul nopții, plecarea de la punctul Mălina. Cîmp deschis, vizibilitate maximă, orașul departe, lună plină în calendar. Noi și capturile noastre.
S-au regăsit la locul de întîlnire echipați pentru ce aveau de gînd să făptuiască. Motorul puternic al mașinii de teren torcea domol, abia auzit, din cauza „căpăstrului” special mesteșugit la țeava de eșapament. Nu mergem la nuntă, n-avem nevoie de lăutari, fusese explicația, și toți încuviințaseră, fără glas. Treabă hoțească, fără martori, doar cu luna care privea luminos și rece, impasibilă și străină. Gonacii fuseseră și ei, lăsați acasă. Fac prea multă zarvă, sperie urecheații și pot să atragă oaspeți nepoftiți și nedoriți.
La semnalul convenit, i-au dat drumul. Farurile de ceață, montate special pe capotă pentru ocazia asta, sfîrtecă întunericul ca două cuțite tăioase. Mașina avansează cu viteză redusă, se deplasează în zig-zag, după o schemă îndelung studiată și nu odată pusă în aplicare. Tactică simplă, dar productivă: stîrnește-i, amețește-i, orbește-i cu farurile și ai tăi sînt șoldanii, nu mai au scăpare. O roată de mașină e de ajuns. Nu s-au înșelat nici acum, știau ce au de făcut. Cîmpul s-a agitat brusc, mogîldețe fug care-ncotro, făcînd salturui comice. Fuga de primejdie. Șanse mici de scăpare. Cauciucurile grele ale autoturismului de teren le urmăresc fără ostoire, înnebunindu-le cu fuioarele de lumină vie, ce le paralizează mișcările. Curat măcel! Pe podeaua platformei mascată de prelata groasă, urecheții se aliniază în rînduri. După o primă jumătate de oră fuseseră vreo cinci-șase. Acum, cînd nici nu se împlinise un ceas de la declanșarea masacrului să tot fie vreo cincisprezece.
Pauză de-o țigară și de-o gargară; să se mai liniștească și motorul, că-i ajunge, zice unul. Trag cu sete din țigările ascunse, militărește, în căușurile palmelor, să nu se vadă licuricii, chiar dacă șoseaua-i departe, iar mașina – un punctișor negru, aproape insesizabil, în oceanul alb al cîmpiei. Rachiul e pentru prohod, de sufletul ăstora, rostește careva, făcînd un semn cu capul spre victimele în blană, calde încă, de pe podea. Las’ că vă facem noi frumoși acasă, vă vom împodobi de nici n-o să vă mai recunoașteți, își continuă predica nevăzutul cuvîntător. Trăscăul e bun, încălzește, dar îi și împinge spre lăcomie. Hai, gata cu lenea, la muncă!, se îndeamnă, și reiau măcelul mecanizat. Pînă spre al doilea cîntat al cocoșilor își făcuseră plinul: cîte șase urecheați de căciulă. Ajunge pînă data viitoare. Pe cai, și fiecare la cășile noastre!
Atacă șoseaua în sensul opus celui din care veniseră. Superstițioși, cu lecția învățată: nu călca de două ori pe aceleași urme. De la o vreme ninsoarea stătuse, complice parcă la ce avea să urmeze. Șoldanii își dormeau somnul de veci sub paiele special pregătite să mascheze carnagiul. Vorba proverbului: nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase! Mașina înghite ușor drumul alburiu, reflectoarele de pe aripi s-au făcut nevăzute, totul e-n regulă. Sau nu? După o curbă mai strînsă, în dreptul fîntînii „La popas”, un echipaj de poliție își omoară timpul în căutare de clienți întîrziați. Control de rutină. De unde veniți la ora asta, neicușorilor? Nu venim, ne ducem să ne alăturăm ortacilor de vînătoare, azi dăm la iepuri… Așa deci, vine parcă a confirma răspunsul omului legii, care nu prea sună promițător. Și ce-aveți sub paiele astea? Braconierii înlemnesc de spaimă, transpiră brusc și îngheață sub pufoaicele vătuite. Păi ce să fie, nimic, încearcă unul să-l ducă cu preșul pe omul legii curios din cale-afară. Acesta, cu o mișcare expertă, descoperă un colț și apare tărășenia. Așa, care va să zică – exclamă! Vi s-a făcut poftă de-o friptură. Cam mare. Las’ că v-o potolim noi! Că de asta, v-ați lins pe bot…
Ce a urmat nici că-i mare lucru de ghicit. Răzbunarea urechiaților i-a făcut să se lepede de năravul braconajului. Acum sînt „copii cuminți”. Își bagă coada în baltă, s-au apucat de pescuit. Cu toate că, uneori, cînd le adie imaginar, pe la nări, mirosul de friptură, mai că s-ar duce la o partidă de vînătoare pe clar de lună mîngîiați rece de fulgii de nea. Doar ghinionul de la „Popas” îi ține pe loc. (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns