ÎNTÎMPLĂRI ADEVĂRATE Cartușe culinare

…Așa cum vă spuneam – își continuă Baronul povestirea. În ziua aceea, poiana mirosea mai ceva ca bucătăria de la hotel ARO. Arome, dom’le, nu glumă, te săturai numai aspirînd miresmele pe care le degajau lighioanele de la picioarele noastre, întinse la pămînt și cu ochii fixați spre noi, parcă a îndurare. Ce știți voi ce era acolo, prăpăd vînătoresc cu dezmăț culinar, doar în povești să se mai petreacă așa ceva! Unic și irepetabil, să n-am parte dacă vă mint o iotă! Adevărul gol-pușcă!

Baronul de Ciucaș, starostele mincinoșilor de pe Valea Timișului și regele lor neîncoronat, era în formă de zile mari. Turna brașoave peste brașoave de nici n-aveau timp să le mestece – ceată de neisprăviți cu mintea cît creasta de găină – își gratula ciracii, acum toți puși la șapte ace. Se aflau, în păr, la balul anual al vînătorilor, unde în altă parte decît la Coroana? Pe mese se lăfăiau hartane de pastramă din labă de urs, cîrnați de căprioară, frigărui din carne de capră sălbatică, șoldani la cuptor, frăgeziți în baiț cu sos de vin, jamboane din pulpe de mistreți, fazani la rotisor. Dar cîte alte bunătăți nu le făceau cu ochiul, parcă îndemnîndu-i: alegem-mă pe mine și n-o să-ți pară rău! Da’ zemurile? Să bei de să-ți bați copiii și nevasta! Zmeurate, cornate și afinate, caisate, zemuri de prune tari de să-ți sară căciula de pe cap. Și apoi vinurile, mai toate de pe Tîrnave și de prin părțile Șimleului, aspre, dulci ori parfumate, după gust și-mbucătură, de puteai să-nnoți în ele și tot mai rămînea loc. Prăpăd, nu alta! Acum ochiseră cîrnații în maț de găinușă de munte, prepelița și fazanul abdicaseră în onoarea ei. Întindeau de ele de parcă voiau să ferece limba și gura trogloditului, care nici că-i lăsa. Nu scăpați de mine pînă nu vă spun tot, măcar să duceți și voi ceva inteligent acasă, în mințile prin care vă cam vîjîie vîntul și prostia. Cherchelit bine amicul, băgase zdravăn pe sub nas și-mbucătură, dar și udătură, burdihanul i se țuguiase de semăna cu-n con de rachetă cosmică gata de lansare, rîgîia ca după un ospăț cu ridichi negre, limba i se-nnoda și se poticnea la fiecare vorbă, dar nici că se lăsa! Era îmbrăcat ca de obicei, în uniforma-i inconfundabilă: bocanci maro cu ținte și dantură metalice, pantaloni bufanți răsfrînți peste ciorapii de lînă în carouri, surtuc negru cu șase nasturi, pălărie verde cu panglică neagră și nelipsita-i pană de cocoș de munte. Atîta doar adăugase: o eșarfă roză înnodată sub bărbie în loc de cravată, „cadou de la ibovnică”. Fiindcă, uitasem să vă spun acest detaliu biografic, Baronul era un burlac convins, avea și o explicație la care rîdea singur, ca prostul: de ce să iau vaca cu totul, mai bine o cumpăr cu kilogramul! Eu mi-s ca albina, mai spunea, îmi place nectarul proaspăt, d-aia zbor din floare-n floare. Vă-nchipuiți? Așa zălud cum era, avea succes la prospătură, de te și mirai ce găsesc la el! Dar asta-i altă poveste. Să vă spun cum a fost ultima dată, cînd am fost la vînătoare prin ținutul Făgărașului, își reia Baronul povestirea. Știți, pe lîngă Cincu, după ce am trecut de Poiana Narciselor. Eram vreo treizeci de puști, unul și unul! Închipuiți-vă, îmi luasem și eu flinta, plus un sac de cartușe. Mă-ntreabă unul: ce faci cu ele, bă găoază, vrei să sperii ciorile? Rămîi în oraș, că p-acolo pe unde mergem noi nu cresc scaieți. Tac, că numai eu știam ce surprize duc cu mine. Ajungem la locul cu pricina, eu rămîn undeva mai în urmă, era o potecă pe unde veneau lighioanele. Încarc arma, aveam una cu două țevi, o știți, și încep pînda. Las’ că v-arăt eu vouă, jugăniților, rîd în barbă și-mi ascut urechile. Apare un șoldan, duc fulger arma la ochi, poc, și cade urecheatul ca trăznit. Îl las în pace, fiindcă din stînga tocmai sosea în trap un mistreț de toată frumusețea. suflu să-mprăștii fumul de la primul foc, ochesc, percutez și…asta-i, dihania face un salt și-mi cade lată, la picioare. Rup pușca, scot tuburile și bag alte două cartușe pe țeavă. Taman, la timp, că veneau trap spre mine o ciută și-o capră neagră. Poc-poc, le iau în salt, cu arma la mijloc, nici mie, care știți ce bun ochitor sînt, nu-mi venea să cred că le-am nimerit. Retez iar flinta, pun alte două paraipace, taman cînd aud, deasupra-mi, fîlfîit de aripi. Nu stau să gîndesc, îndrept pușca spre păsări, luîndu-le direcția umbrelor pe pămînt – știți, era o zi cu soare din belșug, iar poc-poc și dau gata o găinușă sălbatică cu perechea ei, cocoșul. Bună trebă, îmi zic, da’ n-o să-mi creadă nimeni isprăvile! tocmai, tu, măi, moșcodie, să fii în stare de așa ceva? Iaca sînt, mă învîrtoșesc în hambițul meu și mai pregătesc o șarjă la pătrat. Ce credeți? Op’șpe trofee în ziua aia, drăguța de ea!

Vînătorii, amețiți de cît turnaseră în ei, și cu mintea înceată din cauza cărnăriei îndesată în burdihane, rîd moale, prostește, un fel de „hai sictir și mai lasă-ne cu balivernele tale, nu vezi că n-au unde să intre, nu mai e loc?” Te pui, însă, cu Baronul? Stați, mormolocilor, că n-am terminat, surpriza abia acum vine. După cum spuneam, sună obărul încetarea, s-adună fîrtații care dincotro și, cînd mă văd înconjurat de-atîtea lighioane, animale și păsăret, stau și privesc tîmp. Cine?…Da, eu, cine altul? Și asta nu e totul! Ia dați-vă mai aproape, și-apoi pregătiți jarul să vă ospăteze neica cum nici n-ați visat vreodată. Pasă-mi-te, ajunsesem la secret. Ce mi-am zis eu înainte de-a mă pune la drum cu ortacii: ia să-mi încarc eu cartușele nu cu gloanțe, nu cu alice. Am să pun în ele taman ce trebuie pentru-mpănat. Le-am îndesat, ce mai tura-vura, cu bucățele de slănină și de carne. Pe unele. Pe celelalte le-am umput, după caz, cu usturoi, cu chimen sau piper, cu sare, mirodenii și alte alea. Chiar și cu ketchup. Cartușe culinare, eu le-am inventat, chiar mă gîndesc să le patentez. Fac bani buni cu invenția asta, voi ce credeți, nu-i așa că-i tare?! Venea sălbăticiunea, o dădeam cu coada-n jos și gata, cădea din cauză de ingrediente. Acu’ sînt împănate cu tot ce trebuie, numa’ bune de pus la fript. Vă dați seama, nu, ce surpriză a fost și ce ospăț a urmat. Nu ca ăsta, și face un gest larg, cu mîna, spre mesele doldora de bunătăți. Ceva fain de tot, în inima pădurii. Eu m-am mulțumit să-i privesc cum înfulecă, știți doar că bucătarul nu-și devorează opera!

Baronul de Ciucaș își pune punct povestirii turnîndu-și o garafă mare de vin rubiniu, pe care o azvîrle pe gît precum curge molanul la canea. Plescăie satisfăcut, de vin oare, sau de brașoavele de bețiv pe care tocmai le turnase?, după care se șterge la gură cu dosul palmei. Ce știți voi, mitocanilor, le mai spune, ce-i ăla tiriplic și la ce servește? Ai !

Chefliii tac, incapabili să dea un răspuns inteligibil. Baronul de Ciucaș înșfacă din mers o ciosvîrtă zdravănă de mistreț ce mustește a grăsime și, cu mîna ridicată a trofeu, părăsește sala de bal, retrăgîndu-se spre padocul, cum îi plăcea să-l numească, ce-i servea de ogeac. Voia să-și mistuie friptura în liniște, sau minciunile gogonate pe care tocmai le servise pe nemestecate, fîrtaților! Cine să-l știe? (Mihai BUZNEA)