Mai există, oare, cineva, care să pună la îndoială priceperea undițarilor și a vînătorilor în a închipui întîmplări cu totul și cu totul ieșite din comun? Nu cred! Există chiar și o vorbă, la fel de veche precum cele două îndeletniciri: minți ca un vînător, sau – le umfli ca un pescar, ambele avînd o zicală celebră: „…uite-așa o barbă-avea!…” Întîmplarea (adevărată sau nu) pe care v-o povestim astăzi, a fost spusă la un popas pe o coamă de munte, noaptea, în jurul unui foc strașnic și la o „gargară” de pălincă. Interesantă prin ineditul ei, credem că o veți citi cu plăcere. În fond, nu se obișnuiește să se mai spună, din cînd în cînd: „…minte-mă, dar spune-mi vorbe dulci?!” Așadar, ascultați colea la spusele povestitorului ascuns de întuneric și rămas la fel de anonim precum misterul din jurul său:
Pare de necrezut, dar și la noi în țară s-a organizat o… coridă! Tot de necrezut pare și organizatorul ei – vestitul actor de comedie și cuplete satirice Constantin Tănase. Cine și cum l-a convins pe marele artist să investească în luptele cu tauri, nu se știe nici astăzi. Se bănuiește, însă, că el vroia să ofere un spectacol inedit, de mare amploare și, probabil, să cîștige ceva parale. Astfel, în luna iunie a anului 1927, „…după multe greutăți și complicații cu autoritățile, s-au adus la București, din Spania, 12 tauri și 15 toreadori”.
Bineînțeles, vestea s-a răspîndit cît ai clipi: Tănase, toreador! Mulți credeau, însă, că e vreun spectacol la „Cărăbuș”, unde actorul o făcea pe toreadorul, iar taurii erau din hîrtie! Chiar prefectul Poliției Capitalei refuză să semneze autorizația, spunînd: „Hai, că e o glumă! Cum să aducă maestrul tauri din Spania! Sunt din carton!”
Pînă să-l convingă de realitate, „…taurii nu puteau fi domoliți deloc în grajdurile unde fuseseră adăpostiți. Iată ce ne spune despre această întîmplare fiul actorului, Radu: „…Cât despre toreadori, găzduiți la fostul hotel «Paris» de pe strada Academiei, cu ei problema era și mai grea; în fiecare seară cereau bani, apoi porneau la chef și terminau cu încăierări. Țipetele lor se auzeau până la ore târzii, iar hotelierul, disperat, îl scula aproape în fiecare noapte pe Tănase, ca și cum acesta i-ar fi putut împiedica să se omoare între ei…”
După un timp de lămuriri și iar intervenții, Tănase obține aprobările. Premiera urma să aibă loc la „Arenele romane”, din Parcul „Libertății”. Au sosit mii de oameni să vadă taurii, toreadorii, dar și pe Tănase. Pe 14 iulie 1927, lumea stă cu sufletul la gură să intre taurii furioși pufăind pe nări, în stare să distrugă orice le-ar sta în cale. Se trase grilajul și în arenă apărură taurii. „Se mișcau «an relanti», cum scria Radu Tănase, parcă anume să-i facă în necaz maestrului, care cu puținele cuvinte spaniole pe care le știa încerca să-i convingă pe toreadori să fac ceva…”. Taurii, însă, erau prea bătrîni (Tănase nu se pricepuse să le stabilească vîrsta) ca să aibă chef de luptă. Unii căutau smocuri de iarbă să le pască, alții pur și simplu s-au tolănit în praf și-au ațipit. Cu mare greutate au reușit spaniolii să-i facă să se ridice și să încropească o fugăreală în arenă”.
Corida îi dezamăgise pe spectatori. Totul se sfîrșise. Toreadorii, spre fericirea hotelierului, au plecat în Spania, iar Tănase a rămas cu cei 12 tauri. Ce să facă cu ei? Găsește, cu greutate, un văcar dispus să-i găzduiască o vreme. Nu i-a ținut nici acesta mult, pentru că unul din tauri era să-l omoare din pricină că „purta brâu roșu”. Tănase era îngrozit. Ce să facă cu taurii în București? Rămînea o singură soluție: să-i sacrifice pentru consum. Reușește să-l convingă pe colonelul unui regiment să cumpere animalele pentru hrana trupei. Vinde taurii pe nimic, dar răsuflă ușurat. Din corida de la București se alesese doar cu necazuri. Singurii care s-au bucurat și au profitat din plin de toată această „afacere” au fost soldații. O bucată de vreme s-au răsfățat cu delicioasa „ciorbă românească de văcuță”… (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns