Soarele s-a oprit deasupra boltei cerești și, de acolo, trimite săgeți fierbinți, ucigașe, asupra pămîntului și viețuitoarelor cu două ori patru picioare ce s-agită, încolo și-ncoace, de parcă-s bătute în moalele capului și secătuite de toată vlaga de căldura ce pîrjolește totul, cît vezi cu ochii. Apa rîului pare că s-a oprit și ea în loc, moleșită și toropită, lipsită de vlagă, abia de-i ghicești mișcarea leneșă, ea, tocmai ea, care se prăvale din munte spre cîmpie de zici că-i viitură de potop. Da’ ce să-i faci, e vară, e luna lui Cuptor, natura se dedă la odihnă sfidînd legile și obiceiurile…
Sub vechiul pod din capăt de tîrg sufocat de praful gros și cotropit de arșiță, lîngă stuful ce se-nalță din baltă de statul unui om, doi pescari mestecă agale, între dinți, cîte-un fir de pai de ovăz sălbatec. Plictisiți de se vede și de la o poștă. Pe frunți și pe fețe li se preling dîre de sudoare, pălăriile verzi ce le-acoperă creștetele îs doar o fantezie la așa caniculă. Cămășile-s, și ele, precum cîrpele de șters pe jos, de la transpirație. Ar fugi pescarii, să se-ascundă de urgia ce s-abate de sus, fără milă, dar n-au unde se duce. Afară-i și mai și! Își făcuseră, încă din zori, sălaș de pripon, veniseră să-și bage coada-n baltă, în nădejdea că le va pica ceva. Nu s-agățase nimic de cîrlige. Doar niște buruieni veștede purtate la vale de unda apei ce mai că nu clocotea. Pe-o vreme ca asta pas’ să tragă, fuge și peștele la loc adînc, umbros și rece, poți să stai pînă-ți crește barbă sură și faci bătături în palme de la strînsul undiței. Asta e și n-ai ce-i face! Ba au! Vorbesc în dodii, s-alunge plictisul. La doi pași, pe buza malului, plîng cu lacrimi uscate butelcile rămase orfane de licoarea înghițită de undițari. Li s-a cam urcat la cap, d-aia au spor la vorbă sau stuchit la furcă.
Rătăcit p-acolo, nici nu mai știu cum și de ce, prind o frază care mă țintuiește locului. Măi, nu se poate așa ceva, cine a mai auzit să!… Ei, da, auzul nu mă-nșeală, povestea curge natural, deși pare o trăznaie gogonată, da’ cine știe, cîte nu se-ntîmplă pe lumea asta! Cum ți-am zis, rostește vocea nevăzută, cu un timbru gros, grav și…cald, cam poticnit în unele momente, poate din cauza sticloanțelor, îmi zic. Ascult: exact pe locul unde ne aflăm era, mai acu’ cîțiva ani, un fel de ghiol, acu’ l-au astupat viiturile. Într-o dimineață venisem la pescuit tot așa, da’ singur. Desfac undițele, bag nada în cîrlige, lansez și taman cînd mă pregăteam să-mi iau „împărtășania”, aud: pleosc!, și încă odată: pleosc! Lovituri puternice și ploaie de stropi, ca o perdea deasă, cum nu mai auzisem și nici văzusem pîn’atunci. Întunericul încă nu se lăsase dus, n-aveam cum ști ce dihănii or fi alea. Pun sticla la gură, ca să-mi dau curaj, sorb cu nădejde, lichidul se strecoară anevoie printre nodurile din gîtlej, da’ oricum, îmi mai spulberă teama. Aștept să se cracăne de ziuă. În sfîrșit, se cracănă. Fixez apa cu ochii, de s-o despic, nu alta! Nimic. O iau cu privirea spre mal și simt cum mi se furnică toate alea de la cap pîn’ la picere. De ce văd: două spinări late, lungi, solzoase, de culoare verde-cenușie, la nici doi pași de mine, mai să-mi atingă vîrfurile cismelor de cauciuc. Acu’, știi și tu, frica-i frică, da’ surpriza nu-ți dă pace, te pălește taman unde și cînd nu trebuie. Smulg niște răgălii mai groase dintr-un smoc de viituri și gîdil, cu ele, namilele pe spinare. Le frec cu putere, de la cap la coadă și de la coadă la cap, da’ să se miște ceva, pace! Le las în plata Celui de Sus și, cu privirea priponită pe ele, aștept. Cît, iaca n-aș putea să-ți spui! Trece cît trece și văd, în sfîrșit, cum namilele încep să miște, arcuindu-se precum șarpele pe uscat. Taie apa taman în dreptul meu, vin în linie cu malul și se ridică de mijloc de zici că nu se mai termină. Dintr-o dată, mă trezesc în fața a două perechi de fălci uriașe deschise ca niște hăuri, cu dinți mulți și ascuțiți ca ai ferăstrăului. Clamp – clamp, aud, și simt așa, ca o căldură aruncată în față. Pîn’aici ți-a fost, băiete, îmi trece prin cap o idee funestă. Mamă-Mare, parcă m-aud strigînd, ce pești or mai fi și ăștia, că eu așa ceva nici c-am mai întîlnit! Strig, cum îți spuneam, și fug ca la prăpădenie. M-opresc abia atunci cînd cred că-s în siguranță, îmi trag sufletul și hai, tiptil-tiptil, înapoi. Observ, de departe, cele două creaturi lungite pe mal, la soare. Dihăniile cască-n draci, de parcă n-au aer, și iar – clamp-clamp, de crezi că n-au altceva mai bun de făcut decît să prindă muște. M-ar prefera, poate, pe mine, oricum sînt mai consistent așa slab cum mă prezint, dar mă țin de-o parte, cu fereală. Le studiez cu atenție și-mi dau seama că peștii mei uriași sînt, de fapt, crocodili africani. Mai văzusem așa ceva într-o carte de zoologie. Și la cinema.
Crocodili pe Bistrița! Cine a mai pomenit asemenea drăcovenie? Dacă port vorba prin mahala, mă iau oamenii de nebun, și-așa mă cred cam dus cu sorcova. Ce să fac? Ce să fac? Strîng un morman de pietroaie mai sănătoase, așa, cam de-un kil-două bucata și-ncep să-i bombardez. Mai mult sîcîială decît lovituri pe care să le bage-n seamă. Se apără mișcîndu-și capetele lunguiețe și cozile precum lopețile, ca și cum ar alunga niscai insecte. Plictisiți, într-un timp, de bombardament, se-nconvoaie din grumaji, iau calea apei și plutesc, agale, la vale, pînă dispar și nu-i mai văd. Răsuflu ușurat: bine că s-au dus! Ce s-a mai întîmplat cu ei, să nu mă-ntrebi, fiindcă nu știu a-ți spune. Cred că i-a înghițit Siretul, ori Dunărea, sau poate plasele unor pescari, bucuroși de așa pleașcă. Ori, poate, au ajuns în apele mării și au călătorit spre turci și mai departe. Orice e posibil. Fapt e că nimeni altul n-a auzit de ei, nici aici, pe la noi, da’ nici prin alte părți. Am fost singurul la întîlnirea cu crocodilii africani. Iaca, tu ești cel dintîi care îmi afli pățania și mă mir tare de ce-mi veni să ți-o spun! De-atunci, iacă, au trecut destui ani, eram p-atunci un june imberb și făr-de-minte, iar acum îs alb la păr precum burțile crocodililor mei, mă tot întreb și nici că reușesc să aflu răspuns: cum de-au ajuns crocodilii ăia în Bistrița? Un zoolog, mare sculă în ihtiologie, dar cu mintea parcă dusă binișor cu pluta, și-a dat cu părerea: cică după o furtună zdravănă prin ținuturile Nilului, un sorb zdravăn de apă i-a înălțat pe cei doi crocodili pe coama unui curcubeu uriaș și i-a purtat așa hăt, departe, tocmai pînă sub podul de la Șerbănești! S-a-ntîmplat să fie așa, că la fel de bine putea să-i lepede la Gherăești ori la Letea. Păi nu?! Se vede c-a fost bafta mea să mă aflu la-ntîlnire cu ei, fiindcă altfel n-aveam ce-ți povesti acum. Stau, totuși, și mă-ntreb: cum să zboare atîta cale dit-a-mai namilele, fără aripi?! Să-i fi adus niscai marțieni! Cine să mai știe! Da’ parcă poate cineva să dezlege și să-nțeleagă asemenea minuni! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns