Trupa se afla în bivuac de mai bine de trei săptămîni. Exerciții tactice în condiții speciale. De dimineață și pînă seara tîrziu, de multe ori chiar și-n timpul nopții. Desfășurări de forțe, în atac și în apărare.Tabăra, ascunsă bine în munte, de ochi curioși, era perfect izolată. Nici om, dar nici fiară, nu puteau pătrunde la ea fără a trece printr-un filtru extrem de serios. Rigori militare. Jocurile reproduceau cu fidelitate condițiile unui presupus conflict armat. Nu era loc de întors și cu asta se spunea totul.
O vreme, oamenii n-au dus-o rău dinspre partea mîncării. Ba, chiar le era foarte bine. Aveau de toate. Bucătăriile de campanie fumegau fără întrerupere, pregătindu-le deliciile culinare ale unui picnic prelungit în sînul naturii. Dinspre partea udăturii, la fel. Izvoarele ce se ițeau prin vegetația bogată aveau apa cristalină și rece, bună de s-o bei pe stomacul gol pe post de balsam. Așa că-și vedeau de treburi netulburați de griji „civile”. Asta pînă-ntr-o zi, cînd „majurul” de la manutanță s-a cerut în față, la raport: dom’le comandant, așa și pe dincolo, da’ de-acum trebuie să punem ață gurii, că s-a cam ajuns la fundu’ sacului. Tre’ să ne descurcăm singuri, cum om ști și-om putea, că de la alții n-avem a aștepta ajutor, liniile de aprovizionare sînt tăiate de front!…
Era, nu era așa, cin’ să știe! Poate că făcea parte din regulile exercițiilor de-a războiul în timp de pace. Dar era o „temă” și nu se discuta. Se executa. Așa că dezmățul culinar s-a transformat, brusc, în regim restrictiv de alimentație. Ca într-o campanie militară adevărată. In afară de apă, cu miraculoasele ei însușiri, muntele, pădurea, nu prea ofereau altceva. Doar iarbă și jir. Ce să faci cu ele, că burta goală nu îndeamnă nici la adăpat, nici la lenevit și te-apucă, așa, o melancolie de la stomac pe care n-ai cum s-o alungi!
O zi, două, treaba a mers, dar postul ce se prelungea le-a dat de gîndit oamenilor. Ce facem? Cînd și cînd se mai ițeau niscai coarne de cerb, se mai auzeau grohăituri de porci mistreți, semne că lumea necuvîntătoarelor nu pierise cu totul, se ținea pe-aproape. Dar consemnul era strict: fără vînătoare!
Salvarea a venit tot de la o deșcă bătrînă, stîlpul oricărei armate. Ascultă ideia la mine – s-a adresat el subordonaților cu eleganța-i cazonă bine cunoscută: cine vrea să mănînce să se uite în gura mea, dar și la mîinile mele. Faceți cum vi se cere și veți avea! Dis-de-dimineață, înainte de răsăritul soarelui, cu zorii încă lăptoși și iarba încărcată de rouă, trupeții lui Turbatu au pornit la atac desfășurați în linie și înarmați doar cu baionetele scurte de la carabine. Pe muțește și cu pași de pîslă. Pentru ceea ce aveau de făcut elementul-surpriză era esențial: surprinderea adversarului în adăpostul individual. Observatorii, trimiși de cu seară pentru recunoașterea terenului, asiguraseră logistica pentru ca acțiunea grupei de comando să nu se desconspire. Ajunși în liniile inamicului, și-au pus planul în acțiune imobilizîndu-și victimele în somn: două degete ferme și strînsoare concentrică pe după gît. Riscuri minime. Sacul pregătit din timp s-a umplut repede. Vreo treizeci de prizonieri care nici nu visau ce-i așteaptă. Misiunea odată îndeplinită, au făcut cale-ntoarsă. Gornistul tocmai suna deșteptarea cînd pătrundeau în tabără, priviți de ochi cîrpiți de somn, dar nu lipsiți de curiozitate.
Butucul de sacrificiu era, și el, pregătit. Și-au scos victimele una cîte una și ritualul a început. O crestătură în punctul nevralgic, urmată de circumcizie. Apoi, pielea întoarsă ca o mănușă. Mușchii – desprinși de pe coaste. Totul, făcut cu precizie anatomică. Experți. Ligheanul s-a umplut în scurt timp cu fîșii subțiri de carne roșiatică. Mușchiuleți de șerpi! Hai cu ei la fript! N-a durat mult, jarul se înfiripase repede din lemnele uscate ce ardeau ca iasca. Și festinul a început. Cu friptură proaspătă și fragedă. Pe deasupra, cu gust inconfundabil. Delicii vînătorești . „Aliați” și „inamici” se strînseseră ciotcă în jurul grupului de comando al deșcăi bătrîne. In frunte cu comandantul. Ce faceți voi, aici, i-a întrebat acesta? Și unde mi-ați fost fără știrea mea? Totul se confiscă, pentru analiză!, și face un semn discret, complice, cu ochiul. Să trăiți, servim micul dejun, am fost la vînătoare, nu se vede? Și majurul schițează, la rîndul său, un gest provocator spre movilița de capete, piei și schelete înălțată lîngă butucul de sacrifciu. Ce-s ăștia, șerpi? Da, să trăiți, poftiți și dumneavoastră! Păi nu ne-ați învățat, la lecțiile de tactică, cum că soldatul trebuie să se descurce în orice condiții? Asta am făcut noi, acum!
Parcă mai poți avea replică la asemenea argumente! Din acea zi, în manualul de teorie a mijloacelor de orientare și acțiune în teren, a apărut o nouă lecție: tehnici de supraviețuire în condiții speciale. Una dintre ele: descoperirea, imobilizarea, capturarea și prepararea unor specii autohtone de reptile. Particularități de teren.
Intîmplarea cu pricina a fost, de fapt, o partidă de vînătoare, ce-i drept, una mai aparte prin ineditul ei. Ea s-a petrecut undeva, prin masivul Bucegilor, și i-a avut ca protagoniști pe ostașii unei grupe de vînători de munte. Dacă vreți cu tot dinadinsul să vă convingeți că lucrurile s-au petrecut aievea, îi puteți întreba chiar pe ei. Dacă se vor mai afla pe-acolo! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns