În acel an iarna fusese frumoasă, dar extrem de capricioasă. La munte ninsese mult și des, nămeți cît casa de înalți înveleau pădurea ca niște plapume de puf. Geruri năpraznice alternau cu zile călduroase. Drumurile și potecile, blocate de munții de zăpadă, fuseseră înghițite de nea, obligînd jivinele la repaos forțat în bîrlogurile pregătite încă de cu toamnă. Liniștea deplină, nefirească, era stăpîna locurilor, tulburată, rar, de urletul prelung al vreunui lup singuratec, reverberat de pustietatea fără de margini.
Primăvara venise, și ea, plină de mofturi. Capricioasă și imprevizibilă ca o fată mare ocolită de pețitori. Cînd senină și dulce, cînd posomorîtă și acră. Babele începutului de martie își lepădau și reîmbrăcau într-una cojoacele, în vreme ce neaua se închircea, devenind tot mai mică și mai mică sub razele calde ale soarelui, grăbit și el să anunțe schimbarea anotimpului.
Stau, împreună cu un tovarăș de vînătoare, la buza vetrei unui foc vesel dintr-o cabană silvică. Ajunsesem cu chiu, cu vai, aici, mai mult înotînd prin troienele care ne depășeau statura. Loc izolat, pierdut în imensitatea muntelui. Cabană, era mult spus. Mai degrabă un loc de refugiu pentru vreme rea. Să fie. Pentru rătăciți și nebuni ca noi. Dar plăcut. Cu paie așternute pe jos, iradiind mirosurile de pîine ale cîmpiei. Cu sobă adevărată, de cărămidă, meșterit lucrată și cu schepsis, servindu-ți apă caldă la minut din cuptorul bătut de flacără. Cu lemne tăiate, crăpate și aranjate ordonat în grămadă. Reguli nescrise, dar pline de bun simț și niciodată încălcate: profită de oaspeția celui dinaintea ta, dar lasă totul așa cum ai găsit, pentru ca și cel ce va veni după tine să fie la fel de ocrotit și mulțumit. Vorba ne e molcomă, rară și abia auzită. Respectăm liniștea. Privim prin fereastra mare cît palma. Peisaj încremenit, de un alb orbitor. Sub apăsarea zăpezii bogate, copacii uriași au, toți, alura unor campioni la culturism. Nu vrem să-i tulburăm. De teamă? De admirație? Între timp, umbrele nopții s-au așternut, lințoliu, peste cuprinsul încremenit. O lună strălucitoare, rotundă și plină, caldă și rece, deopotrivă, se așează deasupra noastră, luminînd feeric poiana. Se anunță o noapte geroasă, ce face să trosnească sec și cu zgomot crengile copacilor. Dar la noi, în cabana strîmtă și cu grinzile afumate, frigul e musafir nepoftit, i-am închis ușa-n nas obligîndu-l la respect.
În reveria care ne-a cuprins, pe mine și amicul meu, un scîncet ca de copil, și încă unul, semănînd a vaiet, ne fac să ciulim urechile. Ce-i? Ce se aude? De unde se aude? Ale cui sînt? Așteptăm încă un semn, în liniștea însoțită doar de trosnetul plăcut al lemnelor uscate ce ard, pălălaie, în soba de cărămidă. Nu trece mult și scîncetele se repetă. Par să fie ale unor pui de urs, rostește tovarășul de aventură cinegetică. Hai afară să vedem care-i misterul. N-aș lăsa căldura nici pe-un boț de aur, îmi închipui ce-i afară și încep să tremur numai la gîndul de a lua gerul în piept. Dar n-am încotro. Aruncăm pe noi șubele, ne afundăm căciulile în cap și luăm cu asalt pustiul de-afară. Încotro? Ascultăm cu atenție. Vaietele-plînset se aud din nou, parcă ne cheamă, sînt insistente și nerăbdătoare că nu venim odată. Ecoul ne cam joacă feste, nu prea știm dincotro se aud chemările, ne învîrtim în cerc ca niște hăbăuci. Cît să fi trecut? Un minut? Poate zece? În sfîrșit, în zăpada pufoasă, imaculată, zărim mai multe urme miniaturale. Ne ajută maica Luna cu lumina ei galbenă și glacială, să le vedem. Mișcare. Două mogîldețe negre se agită prin zăpadă, încercînd să vină spre noi. Încercări zădărnicite de omătul pînă la piepturile noastre. Facem alți doi-trei pași și le săltăm în brațe. Tremură. De frig? De teamă? De emoție? Cred că din toate. Ne întoarcem la cabană cu ghemotoacele noastre. Le privim cu atenție. Sînt doi pui de urs, de curînd fătați. Arată ca niște bibelouri vii. Bine, ne spunem, dar unde e ursoaica? Ce s-a întîmplat cu ea? Vom afla abia peste cîteva zile. Flămînzi, puii caută de mîncare. Ce să le dăm? Pîine cu slănină și ceapă și, în loc de lapte, rachiu? Poznă mare, ce ne facem? Unde să pleci în miez de noapte pe-un ger de crapă pietrele și prin zăpada pînă la piept? Îi amăgim cu degetul mare al mîinii. Se agață de ele ca de țîțele ursoaicei, pînă dimineața ni le-au bătucit. De, ce să-i faci, sacrificii de mame de ocazie. Pornim devreme spre Pralea, poate prindem trenul forestier cu vagoane-jucărie care coboară în fiecare zi spre Onești. E trenul expres al localnicilor de pe firul văii, lung de vreo 20 de kilometri. După un timp, fiecare cu cîte un pui de urs ghemuit la piept și ocrotit de șubele noastre groase, mițoase, zărim prin aburii lăptoși ai zorilor halta și trenul în jurul căruia se agită numeroase siluete. Locomotiva, cu coșurile ei înalte, parcă desprinse din poveste, pufăie ca un astmatic, aruncînd pe coșurile negre caiere groase de fum negru, înțepător. Trenul, plin ochi, îngrămădeală mare, sătenii stau ghemuiți cu genunchii la gură. Ne facem loc cu chiu, cu vai, oamenii se uită curioși la noi. Ca la urs. Se strîng și mai mult, oferindu-ne două locuri cît pentru pitici. Bune și astea! Sîntem subiecte de atenție generală. Se aude un semnal ascuțit. E fluierul locomotivei dornică de drum. Plecăm. Tranca-tranca, tranca-tranca, fac roțile pe șina îngustă, ca de jucărie, pînă iau viteză, după care zgomotuil de la îmbinările metalului se preschimbă într-o melodie mai plăcută: te duc, te duc, te duc, te duc… În vagon e cald. L-au încălzit răsuflările oamenilor. Nu mă întebați ce arome respirăm, pentru că nu are importanță. Puii de urs, mai flămînzi decît azi noapte, continuă să ne tortureze degetele, tot mai dezamăgiți că nu picură nimic. Dar, stai, sîntem salvați! O țărancă tînără și rotofeie, cu o legăturică în brațe, abia acum vedem că în cîrpe ocrotește un prunc, își descheie pulpana minteanului, apoi flaneaua groasă, bluza, de sub care se ivește sfîrcul unei țîțe doldora de lapte. Guguștiucul de copil o prinde cu gura lacomă, suge cu înghițituri hulpave, laptele i se prelinge pe bărbie. O lăsăm pe munteancă să-și sature odrasla, apoi tovarășul meu o ia la fix: mamă, și la alde-ai noștri le e foame, dă-le și lor!… Țăranca, aprigă, cu ochi ucigători, ne despică fără milă și zbucnește: da’ ce-s io, ursoaica voastră? Nu v-ar fi rușine! Ioane, ia vezi ce-i cu ăștia! Avem noroc, de două ori. Sar oamenii în apărarea noastră. Ce-ai fă, cu ei, lasă-i în pace! Și ce dacă le-oi da și ursuleților de-un supt, s-o face gaură-n cer? Pui și tu de-o pomană, că nu prea ești darnică la suflet! Înduplecată, sau poate ostentativ, zdrahoanca își desface larg bluza, eliberîndu-și sînii ca două copăi. Apoi, către noi: dați spurcații încoace! N-așteptăm să ne mai invite o dată. Mogîldețele simt dulcețea laptelui și înșfacă, lacomi, țîțele. Sug îndelung și mormăie de plăcere. După ce se satură, se apucă de rîgîit și de dat vîntoase. Apoi adorm, mulțumiți. Țăranca-i, și ea, bucuroasă și încîntată, dar nu prea lasă să se vadă. Mustăcește doar. Ajungem în coasta Oneștiului. Coborîm din trenul-liliput și ne precipităm să găsim o mamă adoptivă pentru cei doi ursuleți. Salvarea lor și a noastră sînt cantonul silvic și soția pădurarului, cărora le povestim întîmplarea. Se amuză. Peste cîteva zile, acesta descifra misterul: ursoaica-mamă murise de epuizare și frig, la scurt timp după ce fătase. Îi găsise leșul în pădure. Puii? După ce s-au înălțat, copăcel, crescuți de femeia grijulie și copiii ei, au fost redați pădurii, sălbăticiei, în toamna următoare. Or fi trăind și astăzi, cine să-i mai știe? Țîța de țărancă și laptele de mamă le priise. (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns