Poiana largă, luminoasă, abia scăpată din iarna lungă și friguroasă, se desfată sub mîngîierea caldă și blajină a celor dintîi raze ale soarelui. Smocuri de zăpadă plîngătoare, ce nu prea se dă dusă, nălbesc bogat pe sub streșinile pădurii, povară umedă și rece pe umerii ierbii grăbită să-și ‘nalțe vîrfurile ascuțite și fragede spre soarele ce-o-mbie cu o căldură binefăcătoare. Pace și armonie peste tot locul. Și liniște ca la începuturile facerii. Paserile încă stau ascunse prin cele scorburi, nu se-ncumetă să se-arate, iar jivinele nu și-au părăsit ascunzătorile spre a ieși la lărgime. E început de anotimp, miroase a primenire, timpul curge tot mai repede, primăvara-i aici, iarna se-ndepărtează spre locuri doar de ea știute…
Iată-i! Apăruți ca din pămînt! Sau ca picați din cer. Sînt trei. O familie. Iși iau în primire domeniul adulmecînd în toate direcțiile. Blănile cam jigărite spun că n-au dus-o prea bine în ultima vreme, obligați să-și sugă din labe. De, plăcerile hibernării lungi de să nu se mai termine! Din astă pricină par a fi și destul de agresivi, ferească-te Cel de Sus să încapi între ghearele și în colții lor! Te tranșează cît ai clipi, precum măcelarul la abator. Atîta doar că nu te presară cu sare și mirodenii și nici nu te pun la rumenit pe jar, da’ ce mai contează!
Zvon îndepărtat de roți se face auzit de undeva, dinspre margini de codru, și se tot apropie, duruind cu grabă pe sfoara de drum ce s-ascunde sub frunzișul veșted al toamnei și despică poiana în două pierzîndu-se, apoi, printre trunchiurile dese și aspre ale pădurii. Sălbăticiunile-și ciulesc urechile mari și mormărie înfundat, pregătindu-se să-i primească nu tocmai amical pe oaspeții nepoftiți. Se-nvîrt pe loc, cu boturile larg căscate, din care ies la iveală colți mari și galbeni de-ai crede că toată iarna asta, ce tocmai stă să se ducă, da’ și cele de dinaintea ei, n-au făcut altceva decît să tragă din lulea și să sloboadă fumuri. ‘Ntre timp, căruța lungă, de munte, cu scoarțe înalte, la care-s înhămați doi telegari zdraveni, își face apariția, mînată de-un muntean nu tocma’ voinic, da’ nici pirpiriu nu s-ar putea spune că e, ce-agită un harapnic împletit din fîșii de piele bătucită, iute la pleaznă. Lîngă el, ținîndu-se cu mîinile de loitrea din dreapta, un ortac cam de-aceeași talie. E vădit ce-au de gînd să facă, dau să traverseze poiana în fugă, în avîntul nebun al cailor și-al căruței, dar și-n fierbințeala vizitiului, nu observă cele trei dihănii cu blăni maronii-pămîntii ce-aproape că le-ațin calea. Abia cînd sălbăticiunile, chinuite și de postul prelungit, și de provocarea ce se năpustea spre ele, se-nalță pe picioarele din spate, cu labele din față sfîșiind amenințător aerul, caii trag un nechezat prelung și hohotit, de-ai zice c-a dat strechea-n ei. Innebuniți, aleargă de rup pămîntul, fără a mai asculta de bici și hățuri. Luat pe nepregătite, cel care-i mînă se vede azvîrlit peste scoarțele căruței, și după o răsucire acrobatică prin aer plonjează la doi pași de primul urs, dar și cel mai furios dintre toți. Să scape? Unde? Cum? Cînd? Pe dată se și vede luat între gheare, îmbrățișat, strîns tare de simte că i se ia aerul. Pîn-aci ți-a fost, băiete, îi trece prin mintea încinsă de flăcările spaimei. Te aranjează ea, ursoaica, de nici c-o să-ți mai trebuiască vreodată alta! Nici măcar pentru păr de leac. Pornită și întărîtată, namila îl flocăie ca lumea, sfîșiindu-i fața, mîinile, straiele, c-aproape îl despoaie. Scalpul i s-a dus și el, capu-i șiroiește de sînge, de-ai crede c-a’ncăput pe mîinile indienilor culegători de trofee. Respirația fetidă a dihaniei și răgetele ascuțite îi taie orice îndemn de împotrivire. Salvarea nefericitului vine, într-un sfîrșit ce i-a părut fără de margini, de la tovarășul său, care după ce-a reușit să se dumirească de ce se-ntîmplă și-a asmuțit cotarla flocoasă, întărîtată și ea, spre ursoaica agresivă, iar el, înarmat cu săcurea pentru lemne, a-nceput a o hăcui pe la coaste, pe la spate și prin laterale, pe un’ se nimerea, da’ și pe la labele cu care-l croia pe năpăstuit. Atacul neașteptat a domolit-o pe agresoare, care surprinsă de lovituri și răpusă de durere și-a abandonat victima într-o baltă de sînge, retrăgîndu-se, urlînd a spaimă, pe urmele celor doi ne-prea-interesați de luptă.
Cam asta a fost totul, și pîn’ la urmă bine, fiindcă întîmplarea cu pricina se putea sfîrși mult mai rău. Și-n loc să ducă acasă strînsura de lemne după care se porniseră în munte, s-au întors unul beteag și cel’lalt răspus de sperietură. Trei luni i-au trebuit năpăstuitului ca să se dreagă prin cele spitale și pe la doftoroaiele de prin satele vecine. Ba unii, făcînd haz de necaz și distrîndu-se pe seama celui însemnat, îl mai luau și-n tărbacă pe chestia că ce-a cătat la ursoaică tînără și stătută, cu puiul lîngă ea și ursoiul alături! De, gura slobodă a satului, nu știe ce spune și ce să mai scornească. Da’ după ce s-a’ntremat, cel dintîi îndemn a fost să-și cumpere pușcă cu două țevi și să intre-n cinul vînătorilor. Să mai poftească dumneaei la a mă-nbrățișa, că i-arăt eu numa’-numa’, șoptea, vorbind de unul singur, spre mirarea nevestei ș-a oamenilor ce-i întîlnea pe uliți, care cînd îl vedeau și auzeau spunînd aste vorbe făceau semnul binecunoscut spre tîmpla dreaptă. N-a fost cazul. A rămas doar cu o amintire de care nu va scăpa cîte zile o avea: un semn lung și adînc, de culoare maroniu-vineție, îi pornește din creștetul capului, îi taie pometul stîng și se-oprește sub bărbie. D-aia nici nu se mai privește-n oglindă nici cînd își plimbă briciul pe față. La ce să-și mai facă inimă rea? A dracu’ ursoaică! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns