Scăldată de razele gălbui ale lunii ce o privea cu ochi calzi și mîngîietori, poiana, cocoțată pe coamele munților Tazlăului, la peste 500 de metri altitudine, se pregătea pentru aventurile nocturne. De o rotunjime aproape perfectă, locul semăna mai degrabă cu un circ roman, decît cu unul croit în plină pădure, străjuit de stejarii ajunși la vîrsta senectuții. Dinspre creastă se sprijinea de colții masivului stîncos, puternic, aidoma luptătorului prudent ce-și asigură spatele în eventualitatea unui atac prin surprindere. Lateralele se pierdeau în două adîncituri prăpăstioase pe unde se aventurau doar caprele sălbatice și urșii. Doar latura dinspre versant se dechidea larg și îmbietor, ca o originală autostradă montană, tăind liziera pentru locul de pasaj al jivinelor. Toamna se prelungea, iarna nu se grăbise să coboare. De un colorit roșcat- maroniu aprins, podoaba capilară a muntelui sugera o mînă de maestru pregătindu-și modelul pentru un original concurs de frumusețe.
Ceata de vînători, cu armele lucind în soarele palid ce cobora spre popasul nocturn, își făcuse apariția puțin înainte de asfințit, ocolind potecile vînatului spre a nu-și semnala prezența prin mirosurile specifice inconfundabile. Își așezase tabăra într-o latură mai dosnică, ferită de primejdii și musafiri-surpriză. Apoi, în liniște, își ocupaseră fiecare locul în stand. Vînătoare la pîndă, lăsînd liberă doar poteca pe unde se știa că obișnuia să-și facă apariția turma. Aveau semne destule: izvorul, cu mica deltă mocirloasă, din centrul poienii, urmele adînci de copite în solul moale, mustind de apă, fructele de ghindă ce acopereau ca un covor pestriț pășunea verde-gălbuie. Hrană și apă din belșug, un adevărat paradis al mistreților, care se înmulțiseră incredibil de repede în cei cinci ani de interdicție a vînătorii pentru regenerarea faunii cinegetice a zonei. Acum, veniseră să ia caimacul, trofeul cel mare. Vor reuși?
Pînda se prelungea peste așteptări. Vor mai veni în noaptea asta?, se întrebau, în timp ce îngrijorarea îi rodea tot mai adînc. Nu de altceva, dar riscă din nou să devină ținta glumelor răutăcioase: ce-ați făcut, vitejilor, știți doar să dați cu gurile a laudă, dar cînd e să-nfrunți dihania o porniți în cealaltă direcție, și-apoi vă plîngeți că n-ați găsit-o! O să aveți voi parte de șorici de mistreți doar cînd o să vi-l jupuiți unul, altuia, de pe fese, că obrajii vi-s de toval.
Într-un tîrziu, cînd aproape își pierduseră orice urmă de speranță, zgomote înfundate au dat semnalul, ceva ca un tropot stăpînit, care crește și tot crește. Turma. Vine. Se apropie. Apare. Cu coamele din păr sîrmos zburlit, ce flutură pe spinările late și cu rîturile adulmecînd aerul, în căutare de intruși, mistreții par a fi o armată de luptători din cele timpuri care nu cruță, nu iartă. Turma e condusă de o scroafă. E numeroasă, dintr-o simplă ochire să tot fie vreo 40 de exemplare, adulți și godaci. Cu colții ascuțiți și lungi ca niște cuțite tăioase par a fi în stare să doboare arboretul la pămînt cît ai clipi. Exemplare frumoase, cu șanse la trofee. Înaintează în șir indian, de parcă ar urmări să nu piardă cadența apoi, ajunși în poiană, mistreții se răsfiră atrași de apa rece a izvorului. N-apucă să ajungă, cînd zbucnește prima împușcătură, urmată de o alta, apoi încă una și încă una. Muntele vuiește, trezit brusc din letargia somnului. Porcii se bulucesc, înnebuniți, se amestecă, se calcă în picioare. Unde să fugă, să se facă nevăzuți? Spre stîncă? N-au cum s-o escaladeze! Spre grohotișurile ce flanchează poiana? Nici pe-acolo nu-i scăpare. Înapoi pe unde veniseră. Dar calea e tăiată de focul puștilor ca un baraj peste care nu se poaste trece decît cu prețul ultim. Grogăitul puternic al dihăniilor, mari cît un vițel, le bagă oamenilor spaima în coaste. Nu-i de glumă! Regrupată, turma trece la atac. Este întîmpinată cu ploaie de plumbi. Cade prima victimă, ceilalți mistreți se bulucesc, dar nu renunță. Caută agresorii. E mînia provocată, dezlănțuită. Noroc de copacii protectori aflați la îndemînă. Loc de refugiu la primejdie maximă. Vînătorii se aburcă pe crengile groase, mai agili decît maimuțele. Le dă putere și îndemînare instinctul de autoapărare. Ultima soluție. Atacatorii asediați. Porcii atacă, cu colții puternici, trunchiurile copacilor, din care sar așchii groase. Se liniștesc abia într-un tîrziu, vlăguiți de efort, după care își dau adunarea și iau calea potecii, afundîndu-se în pădurea protectoare din care tocmai veniseră. Ospățul din noaptea asta fusese ratat. Se mai întîmplă!
În urma lor, două trofee. Exemplare frumoase, lipsite de șansă în fața gloanțelor ucigașe. Bune și astea. De altfel, nici nu-și propuseseră mai mult. Aproape 400 de kile de carne, plus colții, care atîrnă cel mai greu în palmares. Mogîldețele alunecă de prin copaci, se culeg din iarba deasă și înaltă a muntelui, aprind focuri. La lumina flăcărilor despică pielea groasă și aspră a burților, făcîndu-și loc spre măruntaie: inima și ficatul. Delicii cinegetice, fripte pe cărbunii încinși ai focurilor de tabără. Stropite cu fragă rozie, parfumată și dulceagă.
Între timp s-a crăcănat de ziuă, un alb lăptos ia locul întunericului. Înhămați, doi cîte doi, la tărgile improvizate, trag la vale leșurile celor două scroafe. Pînă jos e-un drum lung și greu, au cînd să se rînduiască la povară. Ajung cînd deja soarele e deasupra capului, dar nu acuză oboseală. Bucuria vînătorii șterge orice urmă de efort, dar și gîndul că săptămîna viitoare vor urca din nou în munte, la mistreți. (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns