Hai noroc și bine v-am regăsit! Toate bune p-aici? Eu, după cum vedeți, tocmai am picat de prin alte lumi și mi-am zis că nu se cade să vă tratez cu refuz de indiferență. Ce ziceți, n-am dreptate? Și pentru că tot mă aflu la capătul unui drum lung și istovitor, mi-ți da voie să m-așez la focul vostru și să trag un gît de glajă, așa, de-ntremare. No, servus și s-auzim veștile, că mi-e tare sete de ele, că p-ale mele tocmai le-am tras pe bandă, să sune mai frumos! Voi ce credeți, am marfă proaspătă, de nici n-o să știți ce-i aia!…
Căzut ca din cer, ori de prin alte coclauri, după cum tocmai el însuși mărturisise, Baronul de Ciucaș, alias Munchaussen, își trînti de pămînt pălăria verde cu pană de cocoș de munte. Oamenii rămăseseră fără grai, de parcă printre ei apăruse o stafie, nu unul de-al lor. E drept, cam de multișor se făcuse nevăzut, dezertase, niciunul nu știa pe unde hălăduise amar de vreme, l-au dat lipsă la apel și gata, s-anchis pomelnicul. Și iată-l acum, în piele și oase, cu hainele atîrnîndu-i ca la sperietoarea din lanul de floarea-soarelui. Minune cerească sau lucrul necuratului, dar ce mai conta! I-au întins o sticlă, în loc de răspuns la binețe. Vînătorii tocmai își așternuseră tabăra, la lăsarea amurgului, sub umbrar de cetină verde, pe malul Timișului. Popasul de noapte. În zori voiau să tragă la mistreți. Baronul picase tocmai bine, îi simțiseră lipsa, n-aveau pe cine să-i distreze cu balivernele lui. L-au lăsat să-și tragă sufletul, în timp ce musafirul lunatec trăgea vîrtos din șipul cu arome „dor de mamă”. După ce a țocăit și gîlgîit minute bune, fără a se-ncumeta careva să-l abată în vreun fel de la plăcuta-i îndeletnicire, a grăit: de-acu’, al vostru sînt!
Așteptau să le istorisească. Ce să-l întrebe? Despre ce? Nu-i, el, cel mai mare meșter în împletitul vorbelor!
Dacă veți căta dincolo de desișul ce ascunde poiana asta – își începe baronul povestirea, veți găsi ceva ce nici mama voastră n-a văzut, n-a auzit. Ia să meargă careva să mi-l aducă și să vă minunați, că altă ocazie nici că veți mai avea!
Nu prea se dădeau duși. Cine știe ce arătare i-ar fi întîmpinat, curajul le mergea cam cu vreo doi pași în spate, și asta se-ntîmpla ziua. Dar noaptea? E-heee! S-a găsit, totuși, unul. Un „mînz” de vreo nouășpe ani, cu caș la gură și nedat la fete. Ce i-o fi tatii, i-o fi și mamii, și-a zis cu voce tare, ca să-l audă și ceilalți și cerșindu-le, astfel, un soi de binecuvîntare. Arma la subsuoară și hai, sub clar de lună! N-a durat mult, poate doar cît să mesteci o vorbă de duh, ori de dulce, pe sub musteață, cînd urechile le-au fost lovite de tropote puternice de copite ș-un nechezat ca de pe altă lume. Aha, asta era, baronul și-a amintit de stirpea nobilă și s-a procopsit cu-n harmăsar. Chelului, tichie de mărgăritar îi trebuie, că pe celelalte le are! Priveau fără glas la arătarea ce se-mplinea sub ochii lor luînd năvalnic pămîntul sub copite. Ajuns în mijlocul poienii și luminat, deopotrivă, de palele focului viu și razele galben-palide ale astrului nopții, animalul, într-adevăr superb, părea descins direct dintre filele cărții de povești. Robust, dar grațios, cu picioarele subțiri și fine, cu coama bogată tunsă perie, împărțită de-o parte și de cealaltă a grumazului vînjos, cu părul cozii împletit precum gîțele unei codane, în inele groase și strălucitoare. Tot, numa’ fibră și nerv. S-a oprit din elanul nebun sprijinindu-se pe picioarele din față. A nechezat de s-au înfiorat văile înghițite de întunericul adînc al munților, apoi și-a mișcat de trei ori capul frumos, în semn de salut. După care a încremenit precum o statuie pe soclu.
Asta a fost tot. Printre cei de față s-a înstăpînit așteptarea. Pricepe ceva, dacă poți! Oamenii priveau, înmărmuriți de surpriză și de admirație. Interziși. Doar baronul mustăcea, fără să rostească o vorbă. Lasă-i să se scalde în silnicia lor, păreau a-i spune ochii. Dar tot el i-a scos din transă: ceea ce vedeți aici e-un mustang pur sînge pe care l-am vînat cu mîinile astea ale mele în preeriile de la poalele Munților Stîncoși. Știți voi cam pe unde vine asta? Nu știți, ce să mă mai mir, că aveți lanțul scurt, vă-nvîrtiți în jurul cozii. Mie-mi plac lărgimile și depărtările. Nu dau cu piciorul ocaziilor, ar fi păcat și nepoliticos, iar eu sînt un ins manierat, doar mă știți, ce să mai lungesc vorba. Cum de mi s-antîmplat? Iaca, vine unul la mine, mai an, și-mi zice: mergi cu mine; trecem Atlanticul cu barca și de-acolo per-pedes, spre ținuturile indienilor. O să ai ce vedea și povesti. N-am mai stat la discuții. La ce bun! Mi-am luat straița cu merinde și udătură, cei cîțiva dolărei puși deoparte pentru zile negre și hai la drum! Nici nu știu cînd am ajuns. In plină pustietate. Parcă ne-a teleportat careva. Era întuneric de să-ți bagi deștele-n ochi. Soțul meu, care mai hălăduise prin ale ținuturi, s-a apucat să bîjbîie încoace și-ncolo, a-ncropit o movilă de scaieți și buruieni uscate, a scăpărat amnarul și focul s-a ridicat, vîlvătaie, la doi metri deasupra capetelor. Ne-am pus pe povești despre ce și cum vom face. A fost prima mea noapte pe pămînt american și, drept să vă spun, îmi cam tremura tîrtița, parcă poți ști de unde se ivește primejdia! Nu s-a-ntîmplat nimic pînă-n zori. Nu departe de noi se-ntindea un lac de toată frumusețea, cu apa liniștită și îmbietoare, iar pe malurile lui își făcuse tabără o herghelie de cai cum nu mai văzusem. In jur, țipenie de om! Uită-te la ei și fă-ți semnul crucii, că așa ceva nu vezi în fiece zi, mi-a șoptit însoțitorul care mă pornise la drum așa, netam-nesam. Ăștia-s mustangi, caii sălbatici ai indienilor, cîți au mai rămas. Aici e unul din paradisurile lor. Bagă la cap, că ăștia nu-s ca gloabele de pe la noi. Dacă nu știi să-i ții în frîu te iau în copite și te fac val-vîrtej!
Două săptămîni i-am urmărit. Zi și noapte. Sturlubateci rău de tot! De, sălbăticiuni, ce să le ceri! Intre timp am prins șpilul la aruncatul lasoului, cal și țintă fiindu-mi soțul, mai mare distracția să-l fi văzut cum se sluțea imitîndu-le pe animale! Circ, nu alta! Cînd mi-am zis că am intrat în mînă, am trecut la fapte. Nu ne-a fost prea greu. Unde-s mulți, lasoul nimerește, nu face alegere. L-am ochit p-ăsta de-l vedeți că face sluj în fața voastră, frînghia i s-a-ncolăcit pe grumaz ș-al meu a fost! Amicul și-a ales o iepșoară, nărăvașă rău de tot, da’ frumoasă precum lacrima. De, lui îi place să fie călare pe situație, indiferent de împrejurare, da’ las’ că nici eu nu mă dau în lături! Și tot acolo, în pustiurile Americii, pă unde n-a călcat neam picior de român, ne-am înblînzit frumusețile astea și le-am învățat tot ce știu să facă, după care am trecut înapoi Atlanticul, nu vă mai spui cum, fiinc-a fost o adevărată aventură, pe care am să v-o povestesc altă-dată, n-ăți vrea tot deodată că vi s-apleacă!, și iată-mă-s acasă, printre voi. Priviți și vă minunați de ce splendoare v-am adus!
Stau oamenii și nu știu ce să zică. Mai că nu l-ar crede pe Baron. Doar știu cu cine au de-aface. Da’ cine știe?!
La cîtva timp după întîmplarea pe care tocmai v-am povestit-o s-a dezlegat și misterul vînătorii de mustangi din preeriile Munților Stîncoși. Prilej cu care s-a dovedit că Baronul mințise de-nghețase apele! Harmăsarul cu care acesta se-nfățoșase în poiana de pe malurile Timișului fusese împrumutat de la menajeria circului ce tocmai adăstase în oraș. De-asta știa să facă atît de frumos. Să se dea în spectacol. După o absență ale cărei motive tovarășii de umblet pe cele coclauri nu le-au aflat niciodată, baronul ținuse să-și facă apariția ca un adevărat magician. Reușise să-i prostească încă odată. Cît despre călătoriile dus-întors peste ocean, popasurile din ținuturile indienilor și vînătoarea de mustangi, acestea s-au petrecut doar în mintea lui. Vorba ceea: ș-am încălecat p-o șea și v-am spus minciuna mea! Dacă ați crezut-o vreo clipită, vă privește, chiar că nu mai e treaba mea! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns