Peste crestele Zizinului, soarele, coborît spre scăpătat, așterne o lumină roșietică și caldă, după vipia din timpul zilei. La buza masivului, pîrîul iute de munte, cu apa cristalină și rece ca gheața, se strecoară, susurînd zglobiu, pe sub streașina de cetină a pădurii făcînd slalom, ca într-o joacă fără de sfîrșit, printre pietrele ce-i stau în cale, lustruite oglindă de curgerea continuă a apei. Popas de tihnă pentru ceata de vînători ce călcase mai toată ziua coclaurile după nici ei nu știau ce. Desculți, cu pantalonii de doc camuflaj suflecați pînă peste genunchi, își puseseră la muiat și răcorit picioarele chinuite-n van prin cele coclauri. Printre ei, Patronul, adică Baronul de Ciucaș, maestrul de ceremonii adevărate ori închipuite și regele autohton al mincinoșilor. Privește cu ochi pierduți în visare neastîmpărul apei, își mișcă buzele de parcă și-ar rosti sieși cuvintele înainte de a le slobozi către ceilalți, mintea lui dospește ceva, cine știe ce năzdrăvănie mai inventează. Culege de lîngă el o ramură de brad pe care și-o trece pe sub nasul coroiat, precum ciocul de șoim, inspiră adînc și se hotărăște. Începe: nici nu știți voi ce-am pățit eu mai an, în ce aventură nemaipomenită am fost tîrît. Da, ăsta-i adevărul, am fost tîrît pur și simplu! Stam tot așa, da’ singur, pe malul Timișului, mai jos de Noua, spre Dîrste, și dam la păstrăv. Aiurea, nu-mi pusesem mare nădejde să agăț ceva, încropisem o undiță de mai mare rîsu’, da’ se chema că pescuiesc. Ochii mi-erau lipiți de o sirenă pămînteană care, la doar cîțiva pași de mine, se lepădase de haine și tocmai încerca răceala apei cu degetu’ mare de la picioru-i miniatural. Nebunie, nu alta, v-o spun eu, care am văzut multe d-astea la viața mea! Da’ așa ceva, nici că-mi închipuisem c-ar putea exista! Acu’, spuneți și voi, era să scap ocazia pentru un amărît de peștișor?
Rîd vînătorii în bărbi, știu bine cu cine au de-aface, dar musiu Munchausen nu-i observă, ori se face că nu-i vede cum se abțin să nu izbucnească-n hohote. Continuă: tocmai mă zgîiam la cadîna cu trupul crimă și pedeapsă, ca o trestie-n vînt, cînd simt o smucitură zdravănă în palma cu care țineam scula. Strîng instantaneu, știți ce reacții am, și mă trezesc luat pe sus, zburam, nu alta! Aterizez forțat în apă și hai, băiete, la vale, cu viteza vîntului! Din cauza frecatului, n-o să mă credeți, dar v-o spun că-i adevărul-adevărat, ieșeau aburi din mine. Și vîîîj, și vîîîj, și vîîîj, trec de Timișul de Sus, depășesc Predealul, iau direcția Breaza, pătrund în Prahova și, tot așa înainte, străbat întreaga vale pînă ce dau de lărgime. Aveam să aflu, mai tîrziu, că era Siretul, dar mintea mea nu era atunci la geografie, nici la altceva, da’ nici la ce se-ntîmpla cu mine. Imi înghețase cerebelu’, nu mai funcționa, și doar știți ce deștept sînt, trebuie să v-o mai spun? Ei bine, cînd pe burtă, cînd pe spate, cînd pe-o coastă, cînd pe cealaltă, tot plutesc și plutesc cînd, deodată, hop, plonjez într-o vălmășeală de ape de ziceai că-i Niagara, n-am fost pe-acolo, da’ cred că mai rău nici că poate fi. Sau o fi, cine știe, n-am avut cum să verific. Apoi, calm și linște. Din strînsoarea munților, intrasem la lățime. Nu vedeam malurile, erau hăt, departe! Măi, ce să fie cu mine, îmi spun, și dau să-mi desfac încheieturile mîinii de nailonul ce mi-o ferecase. Nici vorbă să reușesc! Și tot alunec, și alunec! O fi Dunărea, te pomenești, îmi zic, tocmai cînd un hornăit gros, de sirenă răgușită, dă semnal de acostare în port, sau cam așa ceva, văzusem și auzisem asta într-un film, că de unde așa ceva pe malul Timișului, în găoacea munților?! Cerebelul parcă se mai dezmorțise. Privesc în jur și văd o namilă de vapor cum tocmai se năpustește spre mine, bezmetic, să mă spintece, nu altceva! Fac vira babord și scap la mustață de matahala care-mi arată spatele rotund ca burta unei balene borțoase. Vreau-nu-vreau, îmi continui călătoria, plutesc și alunec despicînd val și întuneric, că se înoptase între timp. Reușesc, din cînd în cînd, să lipesc geană de geană, e mai mult o amăgire decît o adormire. Aventură curată călătoria asta, nici că visam eu așa ceva, gîndesc între pauze. Ici și colo zăresc clipind luminițe, or fi pe maluri, îmi răspund, și trec mai departe. Dar cine-i misteriosul meu tovarăș, de m-ancins și nici că slăbește strînsoarea? Voi afla vreodată? Poate doar Dumnezeu să-mi spună – și-mi înalț ochii, cu speranță, spre cerul înspuzit de stele. Acolo-i răspunsul!
Muiat ca lumea în ceasurile bune de cînd mă tot bălăcăresc prin tot felul de ape, prind lumina zorilor pe sub pleoapele căzute plumb. Prin nări mi-adie mirosuri necunoscute, cu arome de săruri și plante putrede. Un pustiu fără margini mă-nconjoară, golindu-mi inima de orice speranță de a mai pune piciorul pe uscat. M-am transformat, oare, în om-amfibie? În timp ce cuget așa, simt o zvîcnitură și nisip moale sub talpă. Strînsoarea slăbește și ea. Miracol! Mă aflu pe-o limbă de uscat nu mai lată de cîteva palme. Nu departe de ea, la adîncime, un animal ciudat, un pește mare, cam cît un vițel, alburiu, face salturi grațioase, scoțînd sunete ascuțite, dar plăcute auzului. Încep să înțeleg: e spectacolul de rămas bun.Care-va-să-zică tu erai, hoțomanule, cel ce m-ai răpit tocmai din coasta muntelui și m-ai purtat pînă aici! Da’ nu pricep ce întîmplare te-a împins pe tine, din marea asta mare pînă-n firul subțirel al Timișului, că te văd bine prins la trup! Năzdrăvanul dă din cap și parcă se hlizește la mine: răspunde-ți, dacă poți! Și se face nevăzut.
Iată-mă, deci, Robinson Crusoe pe-o ață de insulă înecată între ape. Nimic de care să m-agăț. Nici măcar un palmier, un cireș, ce-o fi, să-mi facă umbră, iar soarele iese din baltă, urcă și frige tot mai tare. Ți-ai găsit popasul, baroane, o fi, oare, și ultimul? Pești s-agită pe lîngă maluri, în salturi acrobatice, dar nici unul nu greșește s-aterizeze pe mal. L-aș frige în nisipul care arde și tot mi-aș alunga foamea ce-mi chinuie tot mai aprig mațele. Speranțe deșarte! Iar arșița mă prăjește în suc propriu! Dup-atîta baie, de-mi ziceam că-mi ajunge pentru trei vieți și ceva pe deasupra, m-apucă subit dorul de apă. E lîngă mine, mă-mbie, totuși ce departe e! Pentru că știu să-nnot ca toporul la fund!
A, da’ se pare că minunile, odată pornite, nici că-mi mai dau pace! Parcă înfiripat din pustietatea lichidă, se ițește un vapor. Să fie fantoma corăbiei olandezului zburător? Ce mai contează, sînt în stare să navighez cu el pînă la capătul lumii, numai să scap de-aici. O șalupă se desprinde de copastie, mă recuperează și iată-mă la bord. Marinarii mă privesc de parc-aș fi apărut de pe alte tărîmuri, mă-nzdrăvenesc cu o dușcă lungă de rom și hai, la deal! Trecem prin Sfîntu’ Gheorghe, urcăm spre Tulcea, lăsăm în urmă Măcinul și Isaccea. La Galați mă leapădă la mal: pîn-aci ți-am fost, mai departe descurcă-te! Cum-necum, iată-mă din nou acasă. Cam mototolit, da’ ce mai contează! După o asemenea călătorie să mai faci și nazuri? Ei, ce ziceți de aventura mea? Nu-i tare?
Vînătorii îl privesc pe Baron făcîndu-și semne sugestive, cu degetul arătător, pe la tîmple. Grăiesc: mare mincinos mai ești, amice, unde s-a mai pomenit așa ceva? Delfini pe Timiș, auzi colo! Da’ de distrat, nici vorbă c-ai reușit! Îți merge mintea, nu glumă, la măscări! Ține-o tot așa, nu strică s-avem măscăriciul nostru!
Pornesc spre case rîzînd. Auzi, delfini pe Timiș! În creierul munților! Una mai gogonată nici că se putea! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns