Asta-i, fraților, o facem?
Se vedea că ziua nu doar le încinsese creierii, le fătase și lor
mintea ceva, copseseră vreo ispravă care să-i scoată din necaz. O
facem, au mormăit cei cu stuchit la furcă, cu voci din care răzbătea
și teama, dar și deznădejdea. La noapte? La noapte, ce s-o mai
lungim! Nu pleacă nimeni la ogeac. Dimineață, dacă nu ne-o înghiți
Dunărea.
Grecului nu-i miroase-a lucru curat, dar poți să stai deoparte? Care-
i prițina, sare și el, poponeț, ce-ați pus la cale, pezevenghilor? Din
niște unghere ferite de ochi prea curioși, cîțiva oameni scot la
iveală, de sub plase vechi și bucăți de prelată putrezite de
umezeala anilor, cîteva batoane, ca niște bucăți de stuf. Dinamită.
Ia, să ne mai distrăm și noi un pic cu-n foc de artificii, mestecă unul
vorbele, în timp ce dosesc periculoasa încărcătură la loc sigur,
adică în găurile meșterite în mînerele lungi și groase ale lopeților.
Doar dracu’ să le mai găsească acolo! Treabă cu schepsis, zice și
grecoteiul, care încă nu-și aflase rostul în cacealmaua ce se
pregătea. Ăi de la pichet știu cînd și ce au de făcut? Știu, cum nu,
răspunde unul. Pichetul cu pricina era al grănicerilor fluviali, în aval
de căpitănia portului și păzea vapoarele străine ancorate la mal sau
în afara șenalului navigabil. Chestia e să țină și luna cu noi, să nu se dea prea zîmbăreață taman în astă-seară.
Prinși cu pregătirile și întremați de înghițituri zdravene de rom din
șipuri pîntecoase apărute ca din pămînt, pescarii așteaptă , tăcuți,
miezul nopții. Dau din umeri, parcă a îmbărbătare: ce ne-o fi dat, aia
vom povesti. Urcă în lotci, sînt de toate vreo paisprezece, fără să
facă vreun zgomot și alunecă nevăzuți, purtați de ape, umbre
înghițite de întuneric, ținînd malurile. Un semnal scurt, trei sclipiri
galbene, de lanternă, în dreptul pichetului, și-un răspuns de siflee.
Treaba e-n regulă. Ramele stau cuminți pe fundul lotcilor mirosind
greu a smoală de călăfătuit, amestecat cu miresmele veștede ale
fluviului. Doar ramele ce țin cîrma sînt în apă, păstrează direcția.
Ajung fără nici un incident în apele periculoase din dreptul Cotului
Pisicii. Primejdie mare, rușii stau la pîndă, nevăzuți-neauziți, dar le
simt, parcă, răsuflările. N-au ei grija noastră, gîndesc a amăgire
pescarii. Batoanele de trotil apar din ascunzători, chibriturile
scapără în palmele făcute căuș, fitilele se-aprind și încep să sfîrîie.
Dinspre portul aflat la cîțiva kilometri în amonte se-aud, ca la un
semnal, rafale de mitraliere grele și explozii de grenade. Foc de
acoperire. „Bomboanele” din mîinile pescarilor zboară pe
deasupra apei, zbucnesc explozii, înghițite de canonada de din
sus de fluviu. Victorie strategică. Lotcile, mînate de ramele lungi și
grele înfipte în strapazane, parcă zboară purtate de aripi nevăzute și
formează un baraj cu gura deschisă spre direcția dincotro curge
Dunărea. Năvoadele, aruncate cu precizie, strîng recolta după
seceta prelungită. Prăpăd de pește, nu altceva! Bărcile pîntecoase
se umplu vîrf și iau, în viteză, calea înapoi. Luați-ne, ciolovecilor,
urma dacă mai puteți! Ajung la cherhana aproape de crăpatul
zorilor, sleiți de trasul la rame. Kir Luliadis țopăie pe mal de parc-ar
avea înfipt în fund un baton de trotil gata să explodeze, negăsindu-
și chip locul și liniștea. Ia în primire purcoaiele de pește printre
înjurături și cuvinte de laudă. Delirează, nu-i vine să-și creadă
ochilor. Cum mă, marțafoilor, ați fost voi in stare de așa
prapadenie?! Face, cu generozitate, rația grănicerilor care se și
înfățoșaseră la cherhana să-și ia „dreptul” pentru colaborarea inter-
arme, scăpîndu-le, printre crapii și somnii adormiți pe vecie întru
Domnul, și vreo doi morunași cu burțile pline de icre, îi ochise cu
privirea-i de expert. Luați si voi sa va-ndulciți cu niște caviar, acasă
la voi numai de-ăsta mancați, pe mamalinga coaptă, aiurea, stie
țăranul țe-i ala moft, dar meritați, mai veniți si mîine, poate se
rătăcește ceva p-acilea!
Oamenii își iau partea, se înhamă la poveri cît pot duce din pradă,
or veni mai tîrziu pentru restul, acum trebuie să se facă nevăzuți
pînă n-apar caraliii pe străzi, nu c-ar fi ceva, da’ trebuie să le scape
și lor ceva pești și nu prea văd de ce, doar nu și-au pus ei pielea la
saramură sub ochii rusnacilor! De toate, are grijă Fanariotul. Te pui
cu el? A dat deoparte tot ce-i mai bun. Nisetru, păstrugă, morun.
Cine să-l mai ia de veste? Și-apoi, nu-i el fachirul care leagă și
dezleagă apele? Ce s-ar face marțafoii fără pațachină?
A doua zi, prin mahalalele vecine cu cea a pescarilor s-a trăit bine,
a fost festin de pește. In plin război. Dacă-i întrebi pe momîrlani de
unde-l au, niciunul nu știe. Aiurea! Parcă peștele vorbește? Ei de
ce-ar face-o? Poate doar ăl năzdrăvan, mergi de-l cată în baltă!
Intîmplarea a rămas multă vreme pe fundul Dunării. S-a împotmolit
în mîlul adus de prin mai toată Europa și nici c-a mai ieșit la
suprafață. Doar amintirea ospățului miraculos mi-a readus-o în
memorie, nu de mult, cînd, pornit cu un pasager de la Galați spre
Tulcea, am revăzut Cotul Pisicii, cu apele la fel de agitate și pline
de capcane. In ce-l privește pe Kir Luliadis, la scurt timp a părăsit
cherhanaua și s-a lăsat de pescuit. Mulți ani după aceea l-am
întîlnit, zi de zi, în parcul din centrul orașului strigînd cît îl țineau
bojogii: Parfeu’ cu sugulata!… Parfeu’ cu sugulata!… Dăduse din
mîini, de-a dura, o meserie alunecoasă pe una mult mai sigură,
parfumată și bănoasă. Ce-a făcut cu partea lui din captura de pește din noaptea de pomină, nimeni nu a aflat, vreodată, ceva.
A fost, s-a spus o vreme, o partidă de pescuit pe Dunăre, atîta tot,
pe care timpul și apa au spălat-o, ștergînd orice urme. Nu și
amintirile. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns