ÎNTÎMPLĂRI ADEVĂRATE O partidă de pescuit (2)

Asta-i, fraților, o facem?

Se vedea că ziua nu doar le încinsese creierii, le fătase și lor

mintea ceva, copseseră vreo ispravă care să-i scoată din necaz. O

facem, au mormăit cei cu stuchit la furcă, cu voci din care răzbătea

și teama, dar și deznădejdea. La noapte? La noapte, ce s-o mai

lungim! Nu pleacă nimeni la ogeac. Dimineață, dacă nu ne-o înghiți

Dunărea.

Grecului nu-i miroase-a lucru curat, dar poți să stai deoparte? Care-

i prițina, sare și el, poponeț, ce-ați pus la cale, pezevenghilor? Din

niște unghere ferite de ochi prea curioși, cîțiva oameni scot la

iveală, de sub plase vechi și bucăți de prelată putrezite de

umezeala anilor, cîteva batoane, ca niște bucăți de stuf. Dinamită.

Ia, să ne mai distrăm și noi un pic cu-n foc de artificii, mestecă unul

vorbele, în timp ce dosesc periculoasa încărcătură la loc sigur,

adică în găurile meșterite în mînerele lungi și groase ale lopeților.

Doar dracu’ să le mai găsească acolo! Treabă cu schepsis, zice și

grecoteiul, care încă nu-și aflase rostul în cacealmaua ce se

pregătea. Ăi de la pichet știu cînd și ce au de făcut? Știu, cum nu,

răspunde unul. Pichetul cu pricina era al grănicerilor fluviali, în aval

de căpitănia portului și păzea vapoarele străine ancorate la mal sau

în afara șenalului navigabil. Chestia e să țină și luna cu noi, să nu se dea prea zîmbăreață taman în astă-seară.

Prinși cu pregătirile și întremați de înghițituri zdravene de rom din

șipuri pîntecoase apărute ca din pămînt, pescarii așteaptă , tăcuți,

miezul nopții. Dau din umeri, parcă a îmbărbătare: ce ne-o fi dat, aia

vom povesti. Urcă în lotci, sînt de toate vreo paisprezece, fără să

facă vreun zgomot și alunecă nevăzuți, purtați de ape, umbre

înghițite de întuneric, ținînd malurile. Un semnal scurt, trei sclipiri

galbene, de lanternă, în dreptul pichetului, și-un răspuns de siflee.

Treaba e-n regulă. Ramele stau cuminți pe fundul lotcilor mirosind

greu a smoală de călăfătuit, amestecat cu miresmele veștede ale

fluviului. Doar ramele ce țin cîrma sînt în apă, păstrează direcția.

Ajung fără nici un incident în apele periculoase din dreptul Cotului

Pisicii. Primejdie mare, rușii stau la pîndă, nevăzuți-neauziți, dar le

simt, parcă, răsuflările. N-au ei grija noastră, gîndesc a amăgire

pescarii. Batoanele de trotil apar din ascunzători, chibriturile

scapără în palmele făcute căuș, fitilele se-aprind și încep să sfîrîie.

Dinspre portul aflat la cîțiva kilometri în amonte se-aud, ca la un

semnal, rafale de mitraliere grele și explozii de grenade. Foc de

acoperire. „Bomboanele” din mîinile pescarilor zboară pe

deasupra apei, zbucnesc explozii, înghițite de canonada de din

sus de fluviu. Victorie strategică. Lotcile, mînate de ramele lungi și

grele înfipte în strapazane, parcă zboară purtate de aripi nevăzute și

formează un baraj cu gura deschisă spre direcția dincotro curge

Dunărea. Năvoadele, aruncate cu precizie, strîng recolta după

seceta prelungită. Prăpăd de pește, nu altceva! Bărcile pîntecoase

se umplu vîrf și iau, în viteză, calea înapoi. Luați-ne, ciolovecilor,

urma dacă mai puteți! Ajung la cherhana aproape de crăpatul

zorilor, sleiți de trasul la rame. Kir Luliadis țopăie pe mal de parc-ar

avea înfipt în fund un baton de trotil gata să explodeze, negăsindu-

și chip locul și liniștea. Ia în primire purcoaiele de pește printre

înjurături și cuvinte de laudă. Delirează, nu-i vine să-și creadă

ochilor. Cum mă, marțafoilor, ați fost voi in stare de așa

prapadenie?! Face, cu generozitate, rația grănicerilor care se și

înfățoșaseră la cherhana să-și ia „dreptul” pentru colaborarea inter-

arme, scăpîndu-le, printre crapii și somnii adormiți pe vecie întru

Domnul, și vreo doi morunași cu burțile pline de icre, îi ochise cu

privirea-i de expert. Luați si voi sa va-ndulciți cu niște caviar, acasă

la voi numai de-ăsta mancați, pe mamalinga coaptă, aiurea, stie

țăranul țe-i ala moft, dar meritați, mai veniți si mîine, poate se

rătăcește ceva p-acilea!

Oamenii își iau partea, se înhamă la poveri cît pot duce din pradă,

or veni mai tîrziu pentru restul, acum trebuie să se facă nevăzuți

pînă n-apar caraliii pe străzi, nu c-ar fi ceva, da’ trebuie să le scape

și lor ceva pești și nu prea văd de ce, doar nu și-au pus ei pielea la

saramură sub ochii rusnacilor! De toate, are grijă Fanariotul. Te pui

cu el? A dat deoparte tot ce-i mai bun. Nisetru, păstrugă, morun.

Cine să-l mai ia de veste? Și-apoi, nu-i el fachirul care leagă și

dezleagă apele? Ce s-ar face marțafoii fără pațachină?

A doua zi, prin mahalalele vecine cu cea a pescarilor s-a trăit bine,

a fost festin de pește. In plin război. Dacă-i întrebi pe momîrlani de

unde-l au, niciunul nu știe. Aiurea! Parcă peștele vorbește? Ei de

ce-ar face-o? Poate doar ăl năzdrăvan, mergi de-l cată în baltă!

Intîmplarea a rămas multă vreme pe fundul Dunării. S-a împotmolit

în mîlul adus de prin mai toată Europa și nici c-a mai ieșit la

suprafață. Doar amintirea ospățului miraculos mi-a readus-o în

memorie, nu de mult, cînd, pornit cu un pasager de la Galați spre

Tulcea, am revăzut Cotul Pisicii, cu apele la fel de agitate și pline

de capcane. In ce-l privește pe Kir Luliadis, la scurt timp a părăsit

cherhanaua și s-a lăsat de pescuit. Mulți ani după aceea l-am

întîlnit, zi de zi, în parcul din centrul orașului strigînd cît îl țineau

bojogii: Parfeu’ cu sugulata!… Parfeu’ cu sugulata!… Dăduse din

mîini, de-a dura, o meserie alunecoasă pe una mult mai sigură,

parfumată și bănoasă. Ce-a făcut cu partea lui din captura de pește din noaptea de pomină, nimeni nu a aflat, vreodată, ceva.

A fost, s-a spus o vreme, o partidă de pescuit pe Dunăre, atîta tot,

pe care timpul și apa au spălat-o, ștergînd orice urme. Nu și

amintirile. (Mihai BUZNEA)