Cîteva zeci de metri de la Monument și din centrul geografic al Pasului Ghimeș – Palanca, ce taie, imaginar, ca pe două felii de tort, Munții Gurghiului de cei ai Harghitei, șoseaua națională se abate brusc la dreapta, croind un drum forestier ce se pierde în străfundurile pădurii. Case puține, răsfirate printre arbori, animale în padocuri, pîinea localnicilor, poieni largi ce rîd vesel în soare. Liniștea de la marginea pămîntului, spartă cînd și cînd de sunetele răgușite ale locomotivelor ce trag, gîfîind astmatic, trenurile grele spre Ciceu sau cobor la vale, spre Comănești, alergînd ca la întrecerile de cai. Măgherușul se profilează în zare, paznic de hotar între Țara Moldovei și cea a Ardealului, de dincolo de neguri. Soarele, mai aproape aici de cer, a coborît dis-de-dimineață peste plaiuri, spălîndu-și obrajii în apele reci și cristaline ale pîrîului ce se strecoară, cu glas subțire și sprințar, printre pălăriile mări de brustur. Pămîntul respiră cald, roua nopții s-a topit, se-nfiripă de-acum arșița începutului de august. Stîrnim colbul drumului cale de vreun kilometru și jumătate. Ogrăzile oamenilor au rămas mult în urmă, mai că nici nu le mai zărim, cînd, deodată, se ițește cabana. Pare o jucărie. Arată exact ca în povestea cu Hansel și Gretel. Bușteni îngemănați, galben-maronii, trei trepte, tinda, două ferestre și o ușă ferecată cu șine metalice puse cruciș. Reședința noastră de săptămîna aceasta. Fugă din civilizație, reîntoarcerea la natură. Căsuța are și-un turn de veghe, sau de refugiu, după trebuințe și situații, nu se știe niciodată! Gazda noastră, nea Balcanu, pădurarul de canton, ne dă de știre că pe-aici cam mișună urșii, nu-s periculoși, da’ cine știe, trebuie să ai grijă. Mai coboară din cînd în cînd spre țarcuri, i-atrag vitele de la casele din vale. E prea frumos să ne facem gînduri, așa că ne instalăm tabăra. Lumină electrică nu-i, dar nu contează, noaptea avem stelele deasupra noastră și licuricii pîlpîie, în iarbă, ce arată feeric, ca presărată cu mii de beculețe. Doar un motor ca de Trabant, instalat într-un șopron, alimentează o rețea de cîteva becuri prinse la capete de pari. Parc-am fi la începuturile tehnicii. Cînd îl pornești, motorul bîrîie și mîrîie de parcă-i posedat de Necuratul, sperie de moarte păsările și jivinele pădurii, iar becurile clipesc nedumerite, cînd lucios, cînd palid, după cum se-nhamă la roată generatorul ad-hoc. Îl pornim cînd și cînd, pentru amuzament, dar renunțăm la fel de repede din cauza fumului înnecăcios care ne invadează fiecare colțișor al cabanei.
Ne lepădăm de griji cîteva zile. Frigiderul e plin cu de toate. Cum care frigider? Apa rece, ca de gheață, a pîrîului ce se desface într-o latură spre a îmbrățișa palatul miniatural, spre a se împreuna din nou dincolo de el. Atît cît să acopere de două-trei degete stelajele metalice. Răcitor biologic, ieftin și fără riscul de a se defecta. Vizite puține, apariții rare. Doar autoșeile forestiere răscolesc praful de cîteva ori pe zi, urcînd goale sau coborînd, pline cu bușteni, din munte. E vremea cositului, oamenii fac fînul, n-au trebuință de niște încurcă-lume, ca noi. Armele de vînătoare le-am luat doar așa, să fie, stau sprijinite de buștenii cabanei, într-un colț. Vegetăm, cum se spune. Nu ne merităm nici îmbucătura, nici udătura, da’ parcă sîntem singurii? Ne facem poftă de mîncare asaltînd coamele munților. Oboseală provocată. Seara, la lumina lunii, care se încăpățînează să rămînă plină, iscăm focul sub grătar, apoi, cam după primul cîntat al cocoșilor din spuza de sat, ne punem și noi palmele sub cap. Fără să adormim, fascinați de spectacolul ceresc.
În noaptea vizitei, aerul cam mirosea a jilăveală. Plouă în munte, își dăduse cu părerea careva. N-auziți tunetele? Bubuie în mintea ta săracă, ține-ți capul pe gît ca să nu ți-l umple ploaia. A tăcut. Ne făcusem culcușurile pe prispă. Preventiv. Ne-am înfășurat în pături și ne-am abandonat închipuirilor. Cu ochii deschiși. Cît timp să fi trecut astfel, nu știu. Izvorul ne susura adormitor și îmbietor, cîntecul de leagăn. Băteam la poarta Tărîmului viselor. Mai întîi am prins zgomotul ușor, de vreascuri, frînte aparent de vînt. Apoi de crengi ce se despicau, făcînd loc unui trup. În sfîrșit, de pași rari, dar grei. Fornăit de adulmecare. E ursul, șoptește careva, apoi îngheață în nemișcare. Privim țintă spre direcția din care ni se părea că vin zgomotele. Greierii, care ne concertaseră în fiecare seară, nu mai cîntau. Au amuțit. Parcă și stelele sînt mai tăcute, urmărind scena. Curtea cabanei e inundată de lumină. Apoi, ceva, ca un nor mișcător, așterne o pată de umbră. Privim tăcuți. Dihania escaladează gardul cu ușurință și se îndreaptă, tacticos, spre grătar. Îl miroase, cu mormăituri scurte. Tăciunii au apus demult. Norocul lui, neșansa noastră. Apucă grătarul cu labele și-l aruncă într-o parte, cu un gest plictisit, ce parcă ar spune: nimic interesant. Adulmecă. Vîntul ușor adie dinspre locul de unde apăruse Moș Martin, spre noi. Sîntem băftoși, n-are cum să ne descopere. Privește roată curtea, cabana, butoaiele dogite. Pare nehotărît, nu prea știe ce să facă. Sau, poate, e decepționat că nu descoperă nimic care să-i fie pe plac. Face cîțiva pași în cerc. Apoi se îndreaptă spre gard, pe care-l sare ușor, fără avînt, și ia-n piept, spre sat, drumul colbuit. Așteptăm să se îndepărteze vizitatorul nocturn, apoi, ca la un semnal, atacăm cabana direct spre arme. Ca să facem, cu ele, ce? Noroc că din pricina luminii lăptoase nu ne vedem fețele, am fi avut de ce să rîdem cînd ne-am fi revenit în fire. Așa, sîntem viteji nevoie mare! Din satul adormit se aude hămăit de cîini și cîntat de cocoși. Se ițesc zorile. Somnul nu se mai lipește de pleoape. Punem de-o cafea tare. Alungă teama. Să vă spun una – zice careva, suflînd în spuza focului, să-l ațîțe. Știți voi cînd crede cowboy-ul că-i bună cafeaua? Știm, dar ne prefacem că nu, pocnind în schimb din degete, ceea ce vrea să însemne „trage apa”. Lăcrimînd din cauza cenușii care i-a invadat ochii, îndărătnicul continuă: ia cowboy-ul o potcoavă și-o aruncă în oala cu cafea; dacă plutește, e bună. Hai că v-am fentat! Sorbim cafeaua din cănile mari, iar caimacul se adună sub formă de urs. Iluzie? Spaima încă vie a vizitei de azi noapte? Nu contează! Ceva mai tîrziu se arată și gazda noastră, nea Balcanu, c-o sticlă de afinată și-un șomoiog din păr de urs, pe care ni-l trece peste frunte și obraji. Alungă teama, zice. Aflase de întîmplare și venise să ne vadă dacă eram întregi și teferi la minte. E bun și la deochi, mai spune, după care ne omenește cu cîte-un pahar din zeama tare, dulce și parfumată.
N-am mai fost, de atunci, la Cabana Pîrîul Șanț, dar țin minte întîmplarea de parcă aș fi trăit-o ieri. M-aș întoarce oricînd acolo, chiar dacă aș fi sigur că mă reîntîlnesc cu ursul, în miez de noapte. Sau, poate, cu o ursoaică, sînt bune la călcat, te scapă de brînci… (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns