Iarnă aspră, cum nu s-a mai văzut de multă vreme prin părțile Neamțului. Frigul s-a lăsat brusc, cu geruri siberiene și zăpadă învîrtoșită de o vijelie ce mătură totul în cale. Satele sînt niște pustietăți, încremenite precum lumea de apoi, năluci în calea vîntoasei ce șuieră sinistru, băgînd frica în oase și trimițînd oameni și jivne prin cele cotloane, la adăpost și căldurică. Prăpădenie, nu altceva! Sfîrșitul pămîntului! Totul e o maree albă, rece, șfichiuitoare, care se prăvale din cerul alb-siniliu și se-ntoarce în văzduhul de unde a venit, ca-ntr-o amplă mișcare revolută de reciclare a stihiilor naturii. Vreme haină, de să n-alungi nici cîinele din tindă, dar-mi-te omul de după cotruță!
Moldova, rîul ce-și poartă apele în coasta de miază-zi a orașului cu turlele bisericilor înecate în ceața albăstrie, e bocnă. Talpă de gheață, de parcă Polul Nord ar fi coborît la vale în căutare de noi teritorii. Cursul larg, domol, al malurilor, a devenit patinoar, cu gheața groasă de cîteva laturi de palmă. Pe spinarea-i vineție, vrîstată de ogașe adînci, s-aleargă valuri-valuri de-omăt spulberat de mînia vijeliei care nu știi de unde vine, unde se duce. Așa să fi fost și pe la începuturile actualei glaciațiuni? Lipsesc doar urșii albi și ghețarii plutitori pentru ca peisajul să fie unul polar. Doar un nebun, ori un aventurier să se-ncumete a păși printre dunele și icebergurile încorsetate de gerul cumplit!
Se mai găsesc, la nevoie, și dintr-ăștia, că doar mare e grădina Celui de Sus și multe minuni se-ntîmplă prin ea! Cîteva umbre, să fie cinci, sau poate șase, spintecă potecile albe, mișcătoare și haine, coborînd de-a răspărul, într-o rîlă, spre vadul rîului ce se ghicește în vale. Înaintează anevoie, cu pași grei, mai să fie luați pe sus, apăsați de poverile pe care le poartă în spinare și împotriva rafalelor parcă întărîtate de prezența și cutezanța lor. Cîștigă greu terenul, dar îl cîștigă! Și iată-i pe gheață, unde-și leapădă arsenalul de luptă: burghie, ciocane, fierăstraie. Alte scule, grosolan închipuite, dar numa’ potrivite pentru ce i-a adus aici: o partidă de pescuit la copcă. Trebuie să fii într-o ureche să ții musai la o astfel de plăcere! Încearcă tăria gheții tropăind în draci pe ea. Nu crapă. E bună! Cu ochi biciuiți de săgețile de gheață care-i atacă precum proiectilele pornite din pușcă, fac recunoașterea terenului pentru amplasarea copcilor și se-apucă de lucru. Muncă de ocnaș la sare. Da’ merge! Încet-încet, la distanțe strategice, se decupează marginile a două găuri străjuite de calupuri mari de gheață. Frigul s-a dus de parcă l-ar fi luat careva cu mîna, pescarii nărăviți sînt lac de sudoare, și-au lepădat pufoaicele groase, au rămas numa’n cămăși, bărbați vînjoși pe care nu-i doboară cu una-cu două ia, acolo, un ger, o furtună! Au mai făcut așa ceva și prin alte ierni și nu li s-a-ntîmplat nimic rău, care să-i pună la pat ori la cură de pastile. Așa că-i dau ‘nainte!
Iată că treaba-i cam gata! Iazurile miniaturale se cască dinaintea lor, cu apa rece biciuită de rafalele de vînt. Ce fusese mai greu se făcuse. Socot că și-au cîștigat dreptul la cîte-o recompensă și scot la iveală termosurile în care se lăfăie la căldurică țuica fiartă îndulcită cu miere și mirodenii. Sorb cu nesaț, mai nu le-ar da duse de la gură, simt fierbințeala băuturii alunecîndu-le pe gîtlejuri și cuprinzîndu-le pîntecele. Între timp, la buzele copcilor se face simțită oarece agitație, ies peștii la aer, deschid larg gurile și absorb, lacomi, vîntoasa amestecată din belșug cu fulgi de nea. „Gata distracția!”, strigă unul printre dinți. La treabă! Strunele, cu cîrligele aninate și nada înfiptă adînc, șfichiuiesc apa. Luați pe nepregătite de-așa surpriză, adevărată invitație la ospăț în plină secetă de mîncare, peștii se-nghesuie să fie primii la apel, lăsînd deoparte orice urmă de prudență. Capturi frumoase, de toate mărimile, se-nșiruie-n curînd pe puntea de gheață. Dacă vor ca recolta să fie cît mai bogată, trebuie să se grăbească, apa dă semne că-ncepe să se prindă-n pojghiță de gheață, ce se-ngroașă rapid sub gerul năprasnic, în curînd copcile se-nchid la loc și-adio pescuit! Doar s-o iei de la capăt cu osteneala, da’ cine-o mai fi în stare de-așa ceva?! Și-ncercarea de care le fusese mare teamă atunci cînd porniseră să-nfrunte crivățul se-ntîmplă. Unul dintre pescari, mai rotofei și mai bărbat în ce-avea de gînd, ori poate mai necugetat sau mai lacom, apucă o cange cu care sparge crusta de gheață ce tocmai se-mplinise. Vrînd s-ajungă cît mai departe spre larg, pune pasul greșit, buza malului cedează, o bucată de gheață se desprinde și namila de om alunecă în dreptunghiul lichid și vîscos lovind aerul cu mîini ca niște lostopane. Pleosc! – s-aude – și nătăflețul dispare la fund, de-ai crede că-i remorcat de-o hoardă de pești doritori de răzbunare pentru victimele de pe mal. Om la apă! – strigă careva, cu glas gîtuit de spaimă. S-agită-n draci de jur-împrejurul copcii, cu alte căngi de-ajutor, două mîini se-nalță din zloata alburiu-neagră, apare și capul ortacului. Strigăte de-ncurajare s-aud pe malul pustiu și înghețat. Cu eforturi supraomenești, pescarul prinde una din căngile întinse ce parcă stau să-l împungă-n coaste, ortacii îl trag pe mal și, cît ai zice „pește”, îl dezbracă la piele. Tot într-o clipită hainele i se transformă în niște scoarțe trosnitoare. Ce să le storci?! Ce să le-mbraci?! Îl freacă pe năpăstuit cu țuică fiartă din termosuri, gîndind ce păcat e să se piardă astfel de bunătate, da’ asta e, ca să-i pună sîngele în mișcare îi dau și de-o gargară sănătoasă, apoi îl înfășoară în haine uscate lepădate de fiecare, ce-a putut. Na – îi zic – dacă mai zăboveai nițel în copcă, te scoteam statuie și te expuneam în centrul tîrgului pîn’ la primăvară, să te-admire tot omu’! Erou deveneai, ce mai! Să dai cu piciorul la așa ocazie rară! Chicotesc a rîde și-și dau încă o fărîmă de curaj golind pîn’ la fund șipurile cu trăscău tare, dulce și parfumat.
Partida de pescuit la copcă se-ncheiase, se făcuse timpul s-o pornească spre căși. Strîng sculele, adună și-mpart peștele, își fac semnul crucii drept mulțămire c-au scăpat cu bine și s-au ales și cu foloase.
Pe apele transformate-n gheață, vijelia continuă să sufle-n draci, învîrtejind caierele de zăpadă ce unesc cerul cu pămîntul. Cinci, ori poate șase umbre, calcă greu, apăsat, sub poveri, tăind vîntul ce urlă lugubru, ca un apucat. Noroc că orașu-i la doi pași, clipind anemic din ochii urduroși ai becurilor ascunse de furtuna ce nici să se mai ostoiască, și totuși ce departe e orașul! Gîndurile pescarilor sînt, și ele, pe coclauri. Mîine, poate or veni din nou, chiar dacă vremea nu se va molcomi, va rămîne la fel de haină. Nu de alta, dar peștii au nevoie de aer, și cine să li-l dea, dacă nu ei?! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns