Iarna venise pe neașteptate, răsturnînd toate prognozele meteorologilor și barometrele tradiționale, de care oamenii locului erau foarte siguri și nemăsurat de mîndri. Temperaturile înregistrau valori cu multe grade sub zero, frigul năpraznic se înstăpînise peste munte și poleia cu gheață casele și acareturile pitite sub streșinile pădurilor. Geruri siberiene, de-ți îngheață și aerul din plămîni, spuneau localnicii strivind vorbele printre dinți, să nu le pătrundă vîntul aspru în gură.
La început fulguise, spre încîntarea copiilor, care atîta așteptaseră: să-și scoată cioaclele și săniile de prin cele coclauri. Se pusese, apoi, pe ninsoare zdravănă. Puhoi de omăt, de se întunecase zarea și nu vedeai nici la doi pași. Blestemul lumii. Într-o noapte și-o zi, nămeții mai că întrecuseră hornurile caselor; nu-i vorbă, că și acestea erau mai mult pitice decît voinice, da’ oricum, se chema că poate încăpea un om normal ca mărime și să nu se lovească cu creștetul de bagdadie. Ningea vîrtos, nici gînd să se ostoiască. Ulițele satelor dispăruseră sub potopul de zăpadă, se ghiceau după fuioarele groase de fum negru-albăstrui ce se slobozeau din coșurile țuguiate de pe coamele acoperișurilor. Spre munți, blocaj total. Potecile își găsiseră liniștea sub plapuma albă de nea, dormind somn adînc, de iarnă bogată. Copacii, parcă îmbătrîniseră brusc. Așa cum se ițeau dintre nămeți, cu scurtimea trupurilor și cușmele grele, ca de oaie țurcană, împodobindu-le coroanele. Încremeniseră ca la sfîrșitul lumii. Doar cîte o pală de vînt, nehotărît, mai agita, în răstimpuri, întinderile imaculate stîrnind cîte un norișor de cristale ce parcă aducea a clinchet de zurgălăi.
Iarnă lungă și cu roadă de omăt înseamnă belșug la anul. Se amăgeau și oamenii! De la un timp au intrat la idei, i-a cuprins neastîmpărul. Ne mor animalele în munte. Ce ne facem? Oare ce s-a întîmplat la Poiana căprioarelor? S-au pregătit ca de expediție în Ținutul Înghețat. Haine groase, călduroase și trainice, căciuli mițoase, trase adînc pe frunți cu clapele încheiate sub bărbie. Doar ochii la vedere, pentru orientare. O haită de cîini voinici și ageri la luptă, nu se știe cu cine dai față în față, în pustietate, șapte-opt sănii cu fîn, alte două-trei cu grăunțe și sare, ceva calupuri de dinamită, mai stai la îndoială c-au înghețat izvoarele și mor dobitoacele de sete?
Un foc de armă a dat semnalul de plecare în expediție. Pînă la poiană e drum, nu glumă, cale de vreo 15 kilometri, cine știe cît poți face pe o asemenea vreme cîinoasă? Înaintașul, pe post de busolă, deschide pîrtia, orientîndu-se mai mult din instinct. Om de munte. Calcă moale, să nu se afunde, cu genunchii aduși spre gură și picioarele închipuind un taburet. Sau cifra 4. Merge de parcă stă. Dar altfel nu-i chip să umble pe-o potecă ce se poate nărui în orice clipă, prăvălindu-se peste tine. Și săniile-s mai altfel, patru tălpici late, mobile, ce se mulează perfect pe coastele stîncoase, tot mai accidentate, pe măsură ce urci. Nici un pericol să se prăvale, cu atît mai puțin cu cît sînt ținute în ham de cai puternici, cu grumazul lat și copitele cît ceaunul de la stînă.
Caravana înaintează încet, dar sigur, nu se oprește nici o clipă, caii își iau tainul de boabe în mers, din desăgile atîrnate pe după greabăn. Gîndul oamenilor nu stă la mîncare, or îmbuca și ei ceva după ce vor fi făcut treaba. Timpul curge lent, punînd la grea încercare răbdarea oamenilor. Asta e și n-au ce face!
De la o vreme, potăile dau semn de neliniște. Se-agită. Urechile parcă au prins zvon de sunete ciudate. Pornesc în recunoaștere, dar nu lasă caravana de restriște, foiesc în jurul ei, latră și mîrîie amenințător dezvelindu-și dinții ascuțiți. Nu se înșelaseră, de la un timp aveau însoțitori, o haită de lupi, hămesiți, doritori de-un ospăț pe care nu l-au mai servit, îi alungaseră potăile flocoase ale muntenilor.
Între timp a amurgit, apoi s-a ițit luna printre copaci, aproape de s-o prinzi cu mîna. Rotundă ca o tipsie și galbenă precum miezul de dovleac. Rece și imobilă. Placidă și absentă. Poiana, la doi pași, a răsărit dintre copaci pe negîndite. Largă și luminoasă, de un alb auriu cu irizări albastre-verzui. Ciutele, o turmă întreagă, strînse ciopor, cu capetele îndreptate, a cercetare, spre convoiul care sta să se apropie, urechile agere precum radarul și zăpada pînă la piept. Curiozitate în nemișcare. Cum să fugă? Erau prizonierele omătului. Unde? Peste tot, cît cuprindeai cu ochii, doar dune de omăt! De ce? Instinctul le ținea în loc, soseau salvatorii.
S-au pus oamenii pe treabă. Fînul din sănii s-a rostogolit în gradenele din lemn pregătite de cu toamnă, în timp ce știuleții de porumb umpleau, zornăind, ulucele curățate de zăpadă. Mîncare pentru vreme rea. Ospăț pe nepusă masă, la care dobitoacele, flămînde și înghețate, n-au așteptat să fie invitate, cu adaos de drob de sare cît cuprinde. Au dat oamenii fuga și la izvor, de l-au scos de sub gheața groasă, să se adape în voie căpriorii.
Se întorsese la viață poiana. După ce și-au împlinit treaba cum se cuvine, oameni, cîini și dobitoace, s-au tras mai deoparte, să-și ia, și ele, tainul, după înfruntarea cu muntele. Focuri vesele au luminat colțul de rai, iar mirosul de slănină friptă la proțap s-a răspîndit, apetisant, precum iarba de leac. Un leac pentru burțile hămesite și gurile hulpave, de care, se înțelege, au avut parte dreaptă și potăile. Doar caii, ca niște arătări magice, de poveste, își ronțăiau cu nădejde ovăzul din desagii pîntecoși.
Au ațipit, apoi, scurt, de-a-npicioarelea. N-aveau timp de pierdut. Înhămați la săniile despovărate acum, caii grei, de povară, au luat-o voinicește la vale, alunecînd spornic pe tălpicile netede precum gheața. Îi ademeneau grajdurile calde și odihna pe săturate. Oamenii, cu gîndul la neveste și la așternuturile primitoare. Mai scurt drumul, acum, pe coborîșuri tainice, și mai iute. Zorii i-au prins bătînd la porți. Bucuroși și mulțumiți. Undeva, în munte, Poiana căprioarelor își adăpostea turma. Sătulă. Va mai da ochi cu oamenii în astă iarnă, care-i abia la începuturi… (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns