Oamenii de prin partea locului aproape că-i uitaseră numele. Atunci cînd vorbeau despre el îl numeau simplu: Pustnicul. Se retrăsese departe de sat și de potecile umblate, undeva, într-o văioagă ferită de ochii iscoditori și curioși, ascunsă de malul abrupt al rîului repede de munte și de perdeaua sălciilor ce-și țeseau crengile plîngătoare ca o cortină deasă și de nepătruns. Își petrecea zilele precum monahii, odinioară, în pustie și însoțit doar de sălbăticia măreață a naturii. Cuminte și evlavios, doar dumincile lua calea cătunului pe care-l părăsise cîndva, de voie, spre a se-nchina la bisericuța străveche, din lemn de stejar vînjos și nepieritor și a mai schimba o vorbă-două cu sătenii alături de care viețuise ani buni.
Nu venea niciodată singur, totdeauna era însoțit de prietenii săi necuvîntători, dar altfel tovarăși de nădejde: o iadă, un pui de căprioară ș-o vulpe roșcată cu coada lungă și stufoasă. Ia, copiii mei de suflet, spunea, parcă spre a-și justifica compania. Cît timp se-nchina și săruta icoanele altarului, ascultînd smerit liturghia cîntată fonfăit de preotul bătrîn ce-l botezase cîndva și pe el, jivinele ce-l însoțeau zburdau pe pajiștea verde din fața lăcașului de cult făcînd deliciul copiilor și amuzamentul credincioșilor ce se perindau pe-acolo. Distracție gratuită și plăceri nevinovate. Alteori, Pustnicul își schimba ciracii, însoțindu-se cu-n pui de urs, un bursuc ș-o cucuvaie, ori de-un cîrlan nărăvaș cu coarnele răsucite, un măgăruș ș-o coțofană. De unde le tot scotea, cum de le adunase și le ținea laolaltă, animale și orătănii de ogradă dimpreună cu fel de fel de sălbăticiuni, numai el și cel de Sus puteau să spună. Dar nu cutezau să-ntrebe. După ce-și grijea sufletul și, mai apoi, gîtlejul cu-n țoi de rachiu tare și parfumat la singura crîșmă din sătuc, schimbînd cîteva vorbe cu oamenii ce obișnuiau să adaste și prin ăst’ loc plin de păcatele lumești, plescăia puternic din limbă și copiii lui de suflet îi luau, ascultători, urmele pașilor pe firicelul de cale ce ducea spre sălașul din pădure, unde-l aștepta menajeria în păr, cu gîturile alungite de așteptarea tainului, după postul duminical.
Vichentie Țăranu nu fusese un posac, și nici acuma nu se putea spune c-ar fi. Își părăsise ograda și acareturile de om gospodar abia după ce nevasta urcase spre cele nevăzute și neștiute, iar copiii plecaseră de tineri în lume să afle și o altă viață decît cea trăită alături de tatăl lor. Îl blagosloviseră, cu dărnicie, cu nurori și nepoți pe care-i vedea din an în Paște. Adică atuncea cînd își mai aminteau de el. Fire boemă. Pălmaș țapinar, vînjos și tare, dar cu inimă de poet. Devora, nu citea, cărțile din biblioteca ce și-o alcătuise cărticică cu cărticică, bogată și multă de ziceai că nu se poate așa ceva într-un colț pierdut de lume. Îi plăcea singurătatea, își aflase liniștea și desfătarea sufletească pe care numai ea ți-o poate dărui și după care jinduise de cînd se știa. Trăia din ceea ce făcea să rodească cu palmele și priceperea lui de țăran muntean. Necuvîntătoarele din ogradă se pripășiseră care cum se nimerise, parcă-i simțiseră sufletul și nu mai plecaseră. O menajerie în toată regula. Ograda mai că forfotea de ele! Pasăre și animal de pădure își avea, fiecare, reprezentantul său aici. Colecție cinegetică completă. Vorbea cu ele. Se sfătuia cu ele. Cugeta împreună cu ele dimprejur. Parcă debarcaseră aici din arca lui Noe. Cei ce nu-l știau ar fi putut crede că-i cu mințile cam duse pe cele coclauri, la plimbare, dar nu era deloc așa! Asta-i era lumea și n-ar fi dat-o pe nimnic! În rest, toate normale. Trebăluia întreaga ziulică, de dimineața și pînă dădea întunericul, în grădina în care se rumeneau toate bunătățile pămîntului, la cotețe și-n bucătăria de sub șopru. Avea de grijit nu doar propria-i gură, ci și pe cele ale dobitoacelor luate în porție și care-i mulțumeau frumos prin mormăieli, behăituri, mîrîieli, lătrături vesele, cîrîieli, triluri, ori cine mai știe cum! Adevărate concerte ce se repetau în fiece zi, lipsite de spectatori nedoriți, dar și de aplauzele la scenă deschisă. Uneori, aflat în momente de euforie artistică, Pustnicul le citea versuri din fabulele lui La Fontaine, Grigore Alexandrescu ori din pastelurile lui Alecsandri. Îl ascultau, ori nu, stăteau cioatcă în jurul lui și se chema că ședința de cenaclu fusese una împlinită. Alteori porneau în drumeție pe potecile abrupte ale muntelui, ori poposeau pe malurile apei de la buza sălașului, ca și cum ar fi vrut să pătrundă în tainele naturii ce-i ocrotea. Menajeria lui Vichentie Țăranu era, atunci, ca și în restul vremii, armonia nedisimulată de la Facerea Lumii.
Unde e locul acesta de basm, cu eroii săi? Ar putea exista așa ceva? Porniți spre valea Trotușului, căutați-i ascunzișurile și ponoarele străjuite de munții ce-ntunecă cu măreția lor zarea spre Frumoasa și mai sus de ea. Dacă nu-i veți întîlni, totuși, pe Pustnic și menajeria lui, nu disperați. Trebuie să fie pe undeva, pe-aproape! Dar vă puteți alcătui și singuri un asemenea colț de rai pe-un plai însorit. Veți reuși doar dacă vi-l doriți cu-adevărat! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns