Un pospai de zăpadă căzuse peste noapte, așternînd locurile cu veșmînt alb, subțiratec și pufos. Ninsoarea se pornise de cu seară, cu fulgi rari și ușori, ce se roteau parcă în joacă înainte de a se hotărî să cadă pe pămîntul reavăn, orfan acum de roadele toamnei, puse bine la păstrare prin cele cămări. Era frig și nu prea, doar atît cît să te-ndemne la o haină ceva mai groasă. Numa’ bine pentru o partidă de vînătoare, tocmai se pornise sezonul la iepuri, anul fusese bun, se-nmulțiseră urecheații ca altceva, semnele lor erau peste tot, da’ mai ales în grădina de sub deal, unde căpățînile mari și înfoiate de varză purtau urmele de la vizitele nocturne ale musafirilor nepoftiți. Invitații la ospăț.
Dorul de pușcă și de mirosul pulberii nu mai avea astîmpăr, așa c-au pornit-o dis-de-dimineață, chiar după ultimul cîntat al cocoșilor. Liniște adîncă, netulburată de om ori jivină. Doi erau, trei cu cotarla care cînd se depărta, cînd le dădea ocol în cercuri mari, așteptînd să-nceapă distracția, patru cu luna-n băț luminîndu-le calea cu luciri galben-palide ce se pierdeau printre coroanele copacilor din păduricea ce-mpodobea creasta din depărtare fudulită cu o cușmă proaspătă de nea.
Vorbe puține, rostite domol, pe-nfundate, cu juma’ de gură, parcă spre a nu trezi natura din somnul dulce al dimineții timpurii. Or avea timp pentru așa ceva mai tîrziu, atunci cînd își vor fi făcut treaba și, încărcați ochi cu vînatul își vor cinsti isprava c-o gură-două, poate chiar mai multe, din tăria pusă bine la păstrare în rucsacurile pîntecoase.
Ajung întins la capătul dinspre sat al vărzăriei, căreia-i dau roată cu ochii și se minunează de ce văd, șoldani puzderie ospătîndu-se pe săturate. Se-aud ronțăiturile ca un murmur venit din ale’ ascunzișuri. Armele rămîn, cuminți, la locurile lor, pe umeri, ar însemna măcel, nu vînătoare să te-apuci acum a plesni cu plumbi ucigători bietele animale luate ca din oală și lipsite de orice apărare. Potaia, martoră cu drepturi sub control la festin, tremură și scheaună ușor la picioarele stăpînilor. Primește îndemnul cu-n vîrf de cismă între coaste. E destul, știe ce să facă. Se repede ca scăpată din pușcă asupra bietelor rozătoare ce tocmai își iau tainul dulce. Învălmășeală de nedescris printre verzele mari, pîntecoase, de care urecheații, împleticindu-se, se dau peste cap, cu tumbe hazlii, înainte de a o lua la sănătoasa. După ei, să nu care cumva să le punem sare pe coadă, că asta ne-ar mai trebui – zice unul, smucind de curelele puștii ce-și trimite argintul țevilor spre luna devenită dintr-o dată mai vioaie. Haide, dară!, exclamă și celălalt. O iau la fugă de parc-ar fi urmăriți de streche, ori de-o haită de mistreți flămînzi, pașii grei tropăie – scrîșnind pe pămîntul presărat cu pietriș. Aleargă așa, ca sturlubatecii, preț de juma’ de cale, de mai să le iasă limbile de-un cot din gură! Potaia e mult înainte, prinsă de fervoarea vînătorii, le dă semnale, cu lătrături repezi și ascuțite, că prada-i așteaptă, să vină numa’ s-o ia! Se opresc, gîfîind, la margine de mărăciniș, sumedenie de scaieți cu spini ascuțiți le-ațin calea, închipuind o linie de demarcație între două lumi. În vreme ce-și trag oleacă sufletul vîră cartușele pe țevi și așteaptă mișcarea. Urecheații știu lecția, parcă au încremenit printre tufele dese, aspre și încîlcite, dar e de-ajuns un salt spectaculos al cotarlei că-și iau picioarele la spinare ca și cum i-ar fi gîdilat careva pe sub funduri cu iarba dracului ori cu niscai terebentină. Locul forfotește de-ai putea crede c-anceput să fiarbă o oală uriașă. Rar să vezi așa ceva! Surprinși de puzderia de iepuri, vînătorii uită pentru o clipită care-i rostul lor pe-aici, nu se poate să existe așa ceva, mormăie răgușit, dar se trezesc la fel de brusc la realitate, duc armele la ochi fără a mai lua cătarea și trag. Bubuiturile, puternice în adormirea din jur, fac să se scuture neaua de pe tufele de spini, reverberînd mai apoi în coasta muntelui din apropiere, care le-ntoarce de unde au plecat, amplificate. O salvă. Și încă o salvă. Țevile frînte fumegă, primindu-și o nouă încărcătură. Și din nou salve. Cotarla aleargă încrucișat, fără noimă, neștiind încotro s-o apuce spre a-și recupera prada. Purcoi de pradă, șoldani rînjind la lună și la stele, într-o încremenire eternă. Pînă să-și găsească loc de trecere și fugă printre perdelele de scaieți, puzderia de șoldani își lasă aici ofranda atinsă de aripa morții.
Doar cîteva minute a durat vînătoarea la picior. Recoltă nesperată, dar cum nu se poate de bine-venită pentru-ntreg satul în prag de iarnă. Trufandale cu blăniță. Noroc și că postul Crăciunului încă n-apucase a se vesti, altfel adio mîncare de frupt! Cotarla-și adună, unul cîte unul, trofeele căzute printre mărăcini, lingîndu-se pofticios pe bot, grămada se face tot mai mare, e nevoie de-o căruță ca să-i poarte la vale, pleacă unul după atelaj, în vreme ce ortacul rămas își ia tain dublu din șipul scos la lumină, plescăind din limbă a plăcere.
Pe plai, fulguiala continuă, molatecă precum începuse, dar vrednică la așternut peste tot și peste toate. O zi lăptoasă se strecoară dintre negurile nopții, privind mirată la urecheații aliniați pe pămînt ca la o paradă sau precum ostașii la o ședință de trageri. Răpusă de o osteneală dulce dup-atîta alergătură, potaia moțăie cu capul pe labe, mîrîind ușor și plescăind din fălci, visează probabil la ospățul ce-l așteaptă ori la flocăiala abia încheiată.
O partidă de vînătoare cum or mai fi fost și-nainte, dar care nu se știe dacă vor mai fi și al’dată! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns