L-am cunoscut întîmplător, într-un august senin și fierbinte, ademenitor spre popas de liniște și tihnă sub umbrar de cetină aromind a rășină proaspătă. Fugisem de nebunia orașului ce cocea mințile, la îndemnul unor mai vechi tovarăși trăitori la munte, în așezări pitite printre obcine rar călcate de picior străin, dăruite cu promisiuni de viață lungă. Poiana în care-mi încropisem sălaș vremelnic pe pat moale de iarbă grasă se abătea cu doar cîțiva pași de poteca pe unde se strecurau ciutele să se-adape, izvorul susura îmbietor și plin de făgăduinți la numai o zvîrlitură de toiag, prăvălindu-se apoi la vale într-un început de cascadă. Căzusem în reverie. Visam cu ochii deschiși, îmbătat de soare și scăpat la negriji, eram doar eu cu mine însumi și prietenii negrăitori, florile, arborii și pîlcurile de furnici ce-și făceau de lucru prin preajmă fără a mă lua în vreun fel în seamă. Să tot trăiești și nici să-ți mai trebuiască altceva!
Pierdut complet cu gîndul și abandonat visării, n-am luat seama la zgomotul mai întîi ușor, abia auzit, apoi tot mai clar, ce venea dinspre poteca ce urca pieptiș, fără a i se ghici capătul. M-am trezit deodat’ cu arătarea dinainte-mi. Doi ochi negri pe o față smeadă mă fixau întrebător, scormonindu-mă parcă a uimire și a ceartă: ce ca’ți tu aici, în împărăția mea de codru? Trupul, subțire ca un vrej de păstaie, de te și mirai cum de nu se frînge de la mijloc. Capul mic, cu bărbia ascuțită și pomeți proeminenți. Îmbrăcat și încălțat ca un muntean neaoș ce era. Opinci grele, din cauciuc gros, de roată de camion, cu gurguie enorme răsucite în sus, ca prova unei corăbii, de te și mirai cum de-i în stare să le facă a umbla. Cioareci maro, din postav de dimie, cu capetele vîrîte în colțuni albi, de lînă groasă, împletiți de cine știe ce mînă de femeie. Mindir la culoare, închis în bumbi pînă aproape sub bărbie și căciulă neagră, din pielicică de oaie țurcană. Privindu-l cum stă sub arșița verii echipat ca pentru o expediție la Polul Nord, eu – care transpiram abundent sub cămașa subțire și fără mîneci, am înghețat instantaneu. De surpriză și mirare. Dar nu ținuta vestimentară, anacronică la plus 35 de grade, mi-a luat graiul, mai văzusem de multe ori așa ceva, ci cu totul altceva din înfățișarea lui, ceva pe care nici pînă atunci, dar nici după aceea, nu mi-a mai fost dat să privesc ori să-mi închipui că ar putea exista. Și nici un alt personaj similar lui n-am întîlnit în vreuna din povestirile despre oameni trăitori la munte, și nu puține sînt asemenea scrieri. Omul meu era, cu adevărat, și a rămas pînă astăzi, un personaj unic. Îl priveam cum stătea pe cele două picioare puternic curbate, ca niște paranteze simple, dar aveam sensația că e așezat pe-un scaun fără spătar. De la genunchi, picioarele lui făceau unghi drept cu restul corpului, iar șezutul îi era suspendat, deși dădea impresia că ar fi fost așezat pe-un scaun invizibil. Mîinile, devenite nefiresc de lungi în condițiile acestei alcătuiri anatomice cel puțin hilare, măturau pietrișul potecii, parcă zgîriindu-l.
La fel de surprins și el de prezența mea în împărăția lui vegetală, mă privea nedumerit. Ne zgîiam, pur și simplu, unul la celălalt, fără să fim în stare a rosti vreun cuvînt. Preț de cîteva clipe bune. Apoi, mașinal, i-am făcut un semn a invitație: ia loc, așază-te. A rămas în picioare, pasă-mi-te ca se așeze ar fi însemnat să se răstoarne pe spate. Picioarele îi erau o glumă a naturii. O glumă a naibii de interesantă, gîndeam că dacă l-ar fi descoperit vreun antropolog l-ar fi dus urgent la muzeul Antipa, sau vreun circar ar fi făcut din el atracția spectacolelor ambulante: veniți să vedeți ce n-ați mai văzut, omul-scaun, care cînd umblă parcă stă, iar cînd stă parcă face tumbe!
Omul-scaun, așa i-am zis încă de-atunci, îmi zîmbește știrb, cu-n singur ciot de dinte agățat în stînga gingiei superioare și-mi dă răspuns la întrebarea pe care n-o rostisem, dar care mi se-nvîrtoșa prin minte. Avea o voce caldă și catifelată, nefirească la o aschimodie precum era el. Parcă era o muzică venită de undeva, din ascunzișurile molcome ale pădurii. Îmi spune, așadar: ți-am luat aerul, așa-i? N-ai mai văzut arătare ca mine. Dar ăsta sînt și n-am cum să mă schimb în Făt-Frumos. S-au mai mirat și alții înaintea ta, da’ le-am închis și lor gura. Adevăru-i că nu-i nici o pricină de mirare. Eu mi-s om de munte, de din jos, de pe Agăștin, Valea Trotușului mi-i casa și munții ce vezi că o străjuiesc. Ai mei au ogrăzi pe plaiuri, pe unde umblă numai urșii. Tot acolo li-s și fînațurile. De mic m-am tot urcat și coborît pe prăpăstii d’astea. La suiș, ca și la coborîș, picioarele stau scaun ținîndu-te drept pe șleau. N-ai cum altfel! Uite-așa m-am trezit că pierd din înălțime, da’i și un avantaj aista, că te faci mai mic și te poți strecura mai ușor printre răgăliile pădurii. Tace, cu ochii ațintiți șnur la traista pîntecoasă pe care-o zvîrlisem lîngă tulpina copacului ce-mi dăruia umbra sa stufoasă. Strecor mîna și-i întind o butelcă ce încă nu apucase să-și piardă răcoarea. Scoate capsa cu nodurile dintre două’ dește și suge lacom, ca vițelul la țîța mîne-si. Două șuvițe de lichid gălbui i se preling pe bărbie, dar le lasă acolo. Privește cu jind și repet figura. Zîmbește a rînjet, dar nu așteaptă să-l îmbii, înșfacă sticla și prăvale conținutul amărui pe gîtlej. Bun – zice, mi-ai uns sufletul, bogdaproste și să fie primit, că mare pomană ți-ai făcut, acu’ mă cam duc, că am niște clienți mai la deal, să-i întreb de sănătate, cam au nărav cu braconatul, am scăpat să-ți spui, eu mi-s paznic de vînătoare… Se pun ei cu mine, mama lor…!? Dacă mai pierzi vreme p-aci, cînd m-oi întoarce poate ți-oi binecuvînta și eu gura cu ceva!
A plecat, pierzîndu-se repede printre frunzișuri cu mersul lui săltăreț, ca de saltimbanc pe arcuri, purtîndu-și sub fund scaunul închipuit. N-am stat să-l aștept, soarele da să scapete spre asfințit, iar pînă în sat, la Cotumba, era cale de cîțiva kilometri. Ajuns la gazdele mele, le povestesc întîmplarea, uimit și încîntat de o așa arătare. Se amuză copios. Cum, te-ai întîlnit cu omida căcărează? O să-ți meargă bine de-acu’ Poartă noroc. E clovnul satului. Te miră picioarele lui! Au mai fost și alții ca el, nu mulți, da’ au mai fost. Lui i se potrivește cel mai bine vorba de pe-aici, cum că „ia potecile în piept”. Oasele i s-au îndoit de umblet în răspăr, nu are ce să le mai facă, cum să le mai îndrepte. Nici n-ar avea de ce, poartă scaunul cu el peste tot pe un’ se duce. Noi l-am poreclit Taburelul Crăcănat, da’ de fapt îl cheamă Ion a lu’ Merlă, i-ai auzit vocea, da? Stă mai la vale, pe malu’ gîrlei, și-a încropit un bordei, n-are fimeie, zice că cum să se-ntindă lîngă ea dacă-i tot timpul așezat; ar sta cu crăcanele-n sus, a invitație la pupă-mă undeva. Băiat bun, zice că altul ca el nici că se mai află, și cam are dreptate!
Am tras nădejde să-l reîntîlnesc în zilele următoare. N-a mai apărut. Voiam să-i dezleg puțin limba despre isprăvi vînătorești, ca apoi, repovestindu-le, să mă laud eu cu ele. Parcă-mi ghicise gîndul și mi-a pus căpăstru fanteziei: stai cuminte, neicușorule, pentru cîteva înghițituri de bere, pe care le-am și întors pămîntului, să iei caimacul isprăvilor mele?
Îl am și-acum în fața ochilor: cu opincile lui ca bărcile și șezutul închipuind un scaun. Pe unde-i mai fi, Taburelule Crăcănat? (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns