Focul trosnește vesel, lingînd fierbinte întunericul cu flăcări înalte, galben-roșietice, de culoarea apusului sîngeriu. Pe fundalul de lumină umbrele pescarilor se decupează ca niște arătări de prin alte lumi, negre și tremurînde, gata parcă să se năpustească spre cine știe ce dușmani nevăzuți, ascunși de întunericul lipsit de stele al nopții calde de vară. Apele lacului pe malurile căruia s-a așezat tabăra clipocesc ușor, tulburate de briza ușoară a Băltărețului, jilavă și parfumată de mirosul dulceag al vegetației bogate năpădită de putregaiul descompunerii de-atîta stat la murat. La răstimpuri egale, cîte-un plescăit puternic de limbă pe cerul gurii dă semn că butelca cu rachiu de ismă pornește spre vecinul din cerc spre a-i ostoi și lui setea. E-nchinarea pescărească, face parte din ritual, fără ea pescuitul n-ar avea nici un haz, iar peștele trebuie să-noate, nu-i așa, doar n-o să se zvîrcolească pe uscat!
Trecuseră fluviul ‘nainte de asfințit, în lotcile mari și grele ale barcagiilor de La Lățime, zdrahoni cît malul de ziceai că le-a uitat Ăl de Sus măsura. Meseria lor, mai scoteau cîte-un pitac pentru cele nevoi, deloc puține și deloc ușoare. Că din pește, mai că rămîneau cu pîntecele chiorăind și poftele-n coate! Se mai alegeau, pe de-asupra, și cu cîte-o gargară de săcărică ori drojdie albă și tare. Dezinfectant pentru dinți și mațe, da’ și-ndemn pentru cîntecele de stepă, lălăială multă și slove mai deloc. Îi basculaseră pe malul pufos de praf, în care picioarele s’afundau pîn’ aproape de genunchi, cuprinzîndu-le picerele cu o fierbințeală greu de stăpînit și care-i făcuse vrednici din cale-afară la umblet. Țopăiau de parcă-i alunga Necuratul din urmă cu gînd să-i adune prin cele coclauri de unde nici că mai ai scăpare! Și iată-i acu’ înșiruiți în jurul focului ce aruncă scîntei de la papura uscată iască, din belșug prin aste locuri pustii, pregătiți pentru partida de pescuit din zori. O amorțeală leneșă-dulce li se-nvîrte pe la gene, în vreme ce așteaptă să le vie iarăși rîndul la împărtășania cu basamac din sticlele ce par a nu avea pîntece și cu mare amor la pupăturile lor fierbinți, cu respirație grea duhnind a mahorcă ieftină și puturoassă, de i-ar făcea și pe cei duși să strîmbe din nas! Da’ pas’ să-și plece geana a somn, doar n-au lăsat molcomeala așternuturilor de-acasă spre a sforăi în îngînarea apelor! Al’dată, poate! Mai ales că unul dintre ei se și pornise, Matache Bibanu’ parcă, să povestească o pățanie „adevărată, să n-am noroc cum n-are balta asta pești”, din care ieșise cu folos de captură de nici în vis nu i s-arătase. Spunea Bibanu’: …încălicasem p-o cameră d-aia mare, de tractor, și cu mînurile astea ale mele, ca niște lopeți de galeră, plesnisem apa cu spor de-ajunsesem la adîncimi, taman acolo unde-i jocu’ ălor mari. Eu, cu două undiți cu cîrlige nu prea mari, așa ș-așa, că mă știți că nu-s lacom din fire, nu m-arunc cu capu’ ‘nainte, mi-ajung și șoldani mai mici. Aveam lăcuste drept momeală. Înțep cîteva în cîrlige, le pup de noroace, lansez, arunc și ceva cocoloașe zdrumicate între dește de mămăligă frămîntată țapăn cu pîine, ca să mi-i aduc la ospăț de carne, mi-aprind o țigare răsucită în hîrtie de jurnal și-aștept să tragă. Nimic! Handralăii de crapi saltă a joacă în jurul meu de zici că sînt la nuntă, doar taraful de țigani lipsește, potol au că le-am dat eu, da’ nici că au de gînd să muște. Îmi mușc eu buzele de necaz că-s luat drept altu’, da’ asta-i și n-ai ce zice ori ce face! Lăcustele mele n-au căutare, stau cuminți cu capu’ la fund, trase de plumbii undițelor. Cuget, atîta cît mă duce mintea asta a mea: dacă nu-i duc măcar un șoșoi nevesti-mi, mă ia aia cu făcălețul de la poartă și adio saramură cu mămăligă vîrtoasă după care, iaca, am și-nceput să salivez, a dracu’ chestie! Tocma’ cînd gîndeam precum v-am spus, mă trezesc cu zgaibele-n aer, camera de tractor sare de sub mine, undițele-mi zboară din căușul palmelor și, bîldîbîc, în apă, noroc că-i caldă și mai am și eu parte de-o baie. Pluta mea făcea figuri de acrobație pîn’ aer precum saltimbancii de la circ, purtată de botul unui pește uite-așa de mare – și, prin întuneric, deschide brațele nevăzute descriind făptura – de n-ați avut voi parte de cînd vă tot băgați cozile și copitele prin aste bălți coclite. Scap iute de surpriza întîmplării și-not voinicește pîn’ la ambarcație, de care aveam prins un fel de baltag. Pun laba pe retevei, l-apuc cu nădejde, pîndesc namila de dihanie și, de cum i-apare scăfîrlia udă și lucioasă, o și miruiesc în creștetul capului de nici că mai mișcă. Bravo, băiete, îmi acord un premiu instant – parc’așa se zice, nu?!, ești valabil și n-am ce-ți face! Dau s’aburc animalu’n barcă, da’ parcă pot? Era cam de două ori cît mine, și ca lung, și ca greutate. Na, că ți-a pus drăguțu’ mîna-n cap, gîndesc, mă aburc în covata cauciucului, țin dihania c-o mînă înfiptă-n bronhiile adînci, iar cu cealaltă lopătez spre mal, unde mă-ntîmpină o liotă de pescari ce-și fac semnul crucii la așa arătare și-și stuche în sîn. Nu se poate să ezicste așa ceva, zic ăștia, da’ m-ajută să trag peștele la mal, după care-l sui pe două lotci alăturate, copastie la copastie, că pe una singură ce să-ncapă și, hai, cap compas la vale, spre cel’lalt mal al fluviului, cam pe unde-i poteca mea spre ogeac. Acolo, altă belea: cu ce să-l duc acasă? Noroc de-o căruță de la cherhana, cu scoarțe mari și așternută cu rogojini, de l-am putut feri de soare, da’ și de ochii curioșilor, care sigur m-ar fi lăsat orfan și cu ochi-n soare, adică doar cu căpățîna și oasele dihaniei…
Ce-a fost în mahala ce să vă mai spui, că nici nu m-ați crede. Da’ cu nevastă-mea și ăia micii?! M-au proclamat, la comandă, regele pescarilor, iar chermeza a durat pă puțin două zile, cu pileală și haleală, da’ și cu lăutari, că eram în zi de sîmbătă. Poate regele mincinoșilor, behăie unul, nevăzut, din cercul de pe mal; iar altul: da’ tu pe unde erai în tot ăst timp? Vorbărețul are chipu-ntunecat, mîncat de-ntuneric, doar glasul i s-aude. Rîd cu toții, copios, ca de-o glumă bună! Vocea continuă: … că cînd zici tu că s-a-ntîmplat chestia cu monstrul balta cu pricina cam secase de secetă, iar plevușca plutea cu burțile la soare, răpusă de arșiță!
Bibanu’ tace chitic, nu mai are aer. Ce să mai spuie, că-l prinseseră cu o gogonată! Dați-i, mă, de-onghițitură, poate i-o reveni suflarea la loc și ne-o mai povesti vreo gogonată!…
Zorii dau s-alunge smoala nopții. Undeva, la marginea bălții, o geană alburie tivește întinderile de apă. E spre dimineață. Focul agonizează, și-a trăit traiul. Pescarii sorb cu evlavie ultimele picături de secărică, de ismă, de drojdie ori de șliboviță, care ce-adusese, numa’ cruce nu-și fac, plescăie de plăcere și pun mîna pe undițe. N-o spun, dar o gîndesc, păstrînd pentru sine nădejdea că întîmplarea Bibanului, deși miroase de la o poștă a născocire, va da peste el. Fiindcă în lumea lor, a undițarilor, minciunile gogonate sînt cele mai prețioase și gustoase capturi. Cum să renunți la ele fără să le tăvălești prin usturoi? Măcar damful să te sature!… (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns