La ce buni poeții?
„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă
Prin care trece albă regina nopții moartă…”
Versuri cădelnițate parcă, din a căror evlavioasă tremurare se străvede ireala frumusețe a unei străfulgerări de icoană. Învăluitor, cuvîntul lui Eminescu ne împresoară ca un ecou venit din inima misterului. Sînt în Eminescu versuri a căror înaltă cadență poate ritma pentru o viață respirația unei gîndiri:
„Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie,
Era pe cînd nu s-a zărit,
Azi o vedem și nu e”.
Cuvînt apolinic, de poet, cuvînt dezlănțuit și mușcător, de gazetar.
Vorbe cu miez și vorbe de duh. Vorbe ce țintesc la esență, deloc vorbă goală.
Eminescu a suferit de-o boală grea, ce cu-adevărat îl făcea de temut – boala adevărului. Și, în afara măruntelor păcate omenești care, mai mult sau mai puțin, ne împodobesc pe fiecare, nu s-a dezbărat de niște vicii incomode celor ce fac, în lumea asta, cărțile (acelea ale jocului politic și pe cele de citit, ale jocurilor minții): avea o conștiință integră, o minte ascuțită și o limbă pe măsură, slobodă, tăioasă ca o lamă de brici. Pentru o persoană publică, în vremuri tulburi, acestea sînt, mai curînd, premisele proscrierii. Eminescu le-a fost deopotrivă incomod (și continuă să fie astfel) politicienilor și cărturarilor înșiși (cîtorva dintre ei, cel puțin). Unora le-a dejudecat (și pentru că „toate-s vechi și nouă toate”, încă le mai dejoacă) manevrele pe arena vieții publice. Celorlalți le jenează orgoliul demiurgic, care din rău de Eminescu, nu mai are loc – precum se reclamă – în istoria literaturii române, nici în manuale școlare. Eminescu n-a avut conștiință de mercenar, nici pană măsluită de semănător de vorbe. Cu atît mai grav, deci, că se încearcă transformarea lui Eminescu din personalitate de grație a culturii române în persoana non grata. E-adevărat, resimțim nevoia acută a detronării, în politică sau cultură, a deșănțatului cult a personalității, care, omagiind pe unii, anulează aprioric pe alții. Însă tare mi-e teamă că, respingînd pe bună dreptate osanaua ca mod de-a fi, ne-am pierdut credința în necesitatea autenticilor repere de valoare și, mai grav încă, ne-am pierdut discernămîntul de-a le alege. Contestarea iconoclastă ar trebui, cred, temperată de un adevăr pe care deocamdată viața mi l-a validat: formarea de sine se situează între asumarea unor modele și afirmarea propriei individualități.
S-a încercat (și intelectuali de marcă s-au lăsat atrași – inocenți sau nu, de bună-credință sau nu – în jocul acesta cu bătaie lungă) o descurajare a interesului pentru Eminescu. În anii obsedantului deceniu, Eminescu a fost adus la tăcere prin interzicerea sa (e drept, parțială, un text precum Împărat și proletar nefiind epurat). Astăzi strategia pare mult mai subtilă – șah-mat în două mutări:
1. discreditarea poetului pe criterii estetice și culpabilizarea sa pentru unele declarații care, rupte din context, vor apărea mai mult sau mai puțin xenofobe; 2. aruncarea sa, astfel, într-un con de umbră. Se pune întrebarea de ce? Trece poetul print-o eclipsă parțială și pînă la un punct previzibilă, de ordin estetic (conform principiului mutației valorilor estetice?) I se sancționează cumva vreun anacronism ideologic? Sau se întîmplă mai mult de atît – provocarea premeditată (neinocentă deci) a unei eclipse totale de …Luceafăr? Eminescu a fost, precum se știe, o personalitate puternică, angajată, militară, un bun observator și analist al situației politice și sociale românești. Articolele semnate în gazetele vremii stau mărturie. Cele despre Basarabia, de pildă, se disting nu doar prin vehemența tonului, ci mai ales prin logistica argumentelor și temeinicia documentării. Ideea „românesc” este cardinală în geografia lăuntrică, dar și în itinerariile exterioare ale poetului, pelerin în adolescență către leagănul romantismului – Blajul – pentru el, „mica Romă”. Pentru a-și onora eroii, lacedemonienii spărgeau în zidurile cetății porți noi, prin care îi invitau să treacă pe cei dintîi. Din păcate însă, noi nu știm cum să primim și să ne păstrăm eroii.
În urma lui Eminescu lăsăm să se ridice un zid al ignoranței și ingratitudinii. În istorie, faptele își găsesc ecou chiar la multă vreme după săvîrșirea lor. Dacă sindromul amneziei de Eminescu se agravează, o dată cu invazia de subcultură, va fi greu să garanteze cineva pentru integritatea conștiinței de sine a acestui popor. Voi fi poate aspru judecată pentru această opinie, îndrăznită azi, în plină epocă a „globalizării, cînd, zice-se, diferențele naționale devin nesemnificative. Dar pînă la proba contrarie, voi continua să cred că dacă omniprezenta globalizare se declară otova o democrație de egali, ea este evident una în care unii sînt mai egali ca alții. Cultura este, în acest context, o formă de rezistență. Iar o cultură ce-și recunoaște un Eminescu dă semne de maturitate și instinct de conservare (fie și potrivit sloganului la modă, marca UE, al „unității în diversitate”). Sigur, apărarea lui Eminescu trebuie nuanțată. Paradigma literară a epocii noastre impune o reevaluare a ierarhiilor estetice. De acord cu reconsiderarea lor. Dar aceasta nu înseamnă că oricare dintre nouăzeciști va fi din capul locului mai merituos, mai „actual” numai din motivul că e „mai contemporan” (îngăduindu-ni-se licența) cu critici decît Eminescu. Suprasolicitați, liceenii candidați la promovarea bacalaureatului militează pentru despovărarea programei prin eradicarea lui Eminescu. Înainte de-a exila însă terfeloagele „bătrînului dascăl” în magazia cu vechituri, să le mai aruncăm, totuși, o privire. Am putea descoperi că sînt dintre acele rare cărți de recitire. Între acestea, publicistica-neagreată de unii nici la vremea cînd a fost scrisă, pusă sub obroc în „deceniile de împliniri mărețe” și, se pare, incomodă chiar după ’90. O lectură cu folos terapeutic: întărește coloana vertebrală. (Nicoleta BLANARIU)
Lasă un răspuns