Dan POPA
Medicul trînti ușa cabinetului, străbătu din doi pași holul spitalului și dispăru pe ușa dublă ce da înspre casa scărilor. Doar ecourile cuvintelor lui mai rămaseseră în urmă, printre pacienții trimiși de la Urgență. Unei domnișoare chiar reuși să-i arunce din mers o frază în care își exprima mirarea cum de-i trimit urgențele atîtea bilete cu radiografii pulmonare, cînd simpla ascultare cu banalul stetoscop ar fi dovedit lipsa problemelor. «Ce Dumnezeu, doar și el e medic și știe cum stau lucrurile!». Pacienții rămaseră stupefiați. Doar asistenta doctorului, o persoană calmă, strigă netulburată numele de pe următorul bilet de trimitere.
Pasaj de roman? Exercițiu literar? Sau instantaneu la Spitalul din Bacău? Orice ar fi, situația de mai sus provoacă o anume nedumerire. (Cum, domnule, doctorul să lase urgențele și s-o șteargă întors pe dos, afectat mai ceva ca un student medicinist cînd vede prima autopsie? De necrezut!) Și totuși așa ceva se poate întîmpla. În ciuda aparențelor, asemenea situații sînt o parte din cotidian. Pentru că avem de-a face cu doctorul de care trebuie să avem noi grijă. Un personaj rar, dar care există ceva mai des decît ați fi crezut.
Aventura existenței de viitor medic pare a începe în anii de studenție sau mai devreme, la vîrsta liceului, în lungile ore dedicate învățării chimiei și biologiei, ale căror manuale trebuie știute pe de rost. Prea puțin timp liber mai au atunci viitorii aspiranți la băncile facultății de medicină, pentru a și-l petrece cu prietenii lor, cu alți tineri de aceeași vîrstă, în societate. Se poate întîmpla ca elevul respectiv să aibă și niște părinți retrași, cu un mod de viață mai izolat.
Ulterior, ajuns student în practică, tînărul medicinist trebuie să facă dovadă, în public, în fața colegilor și medicului care conduce instruirea, că stăpînește perfect materia învățată. Greșelile sînt extrem de rar iertate ori tratate cu indulgență. Dimpotrivă, cel mai adesea, tînărul care greșește se simte drastic sancționat, atît de dezaprobarea colegilor, cît și de lipsa aprecierii medicului coordonator, clar exprimată. Ca medic, n-ai voie să greșești. Cel puțin teoretic, așa stau lucrurile.
Timiditatea în sine pare o chestiune benignă. Deși pe cale să devină un neadaptat social, copilul, elevul sau studentul timid este tratat și caracterizat de ceilalți ca „un copil bun”, „o fată liniștită”, „un tînăr la locul lui, nu ca toți ceilalți de azi”, „un student serios, stă și învață, nu merge nici la discotecă”, „o studentă bună, dar timidă, nu se afirmă la probele orale” și așa mai departe. Totuși starea lui poate evolua transformîndu-se și însoțindu-se cu alte manifestări, putînd sau nu deveni în final fobie socială, anxietate, agorafobie. Ori mai frecvent, se poate structura în timp o personalitate evitantă, discretă, care suferă în tăcere, greu capabilă să fie în rînd cu oamenii, să trăiască ușor și cu plăcere viața împreună cu ceilalți.
Paleta manifestărilor începute în copilăria unei persoane timide, prin atitudinea unor părinți excesivi de severi și prin punerea elevului sau elevei de liceu să învețe biologia și chimia la perfecție, e vastă. Formele de anxietate, comportament evitant, fobie socială se pot prezenta combinat, inclusiv cu simptome care merg pînă la reacții paranoice : „Toți sînt împotriva mea și mă bombardează cu …” (aici urmeză înșiruirea unor evenimente de altfel normale sau lucrări de serviciu curente).
Pentru un viitor medic însă, competența în relații sociale, abilitatea de a discuta, de a iniția sau opri un dialog, de a comunica cu pacienții, unii avînd alt grad de cultură sau de educație, este o necesitate majoră, pe lîngă pregătirea de specialitate.
Unii dintre viitorii medici, nefericiți posesori ai unor forme incomode de anxietate socială, de fobie socială uneori, aleg instinctiv o anume carieră medicală, în care relațiile cu pacienții sînt reduse la minim. Se specializează, de exemplu, în radiologie. Mai există și alte categorii de medici care au mai puțin de interacționat cu pacienții. Asemenea temperamente se îndreaptă mai degrabă spre patologie, medicină legală, cercetare de laborator, hematologie, etc. În general, e vorba de acele specializări care le solicită o competență socială minimă. Practic, așa le este lor, ca oameni, mai ușor.
Să fim bine înțeleși, nu toți radiologii, de exemplu, sînt persoane timide sau in extremis, fobici sociali, incapabili să-și suporte pacienții adunați în fața cabinetului, grăbiți să le vină rîndul! Nu. Dar unii pot fi, mai ales că cercetările arată că banala timiditate are la unele populații frecvență de aproape 50% sau, în unele țări în care modelul cultural o favorizează (de ex. Japonia), chiar mai mare. O statistică făcută pe un număr de cardiologi care aveau de prezentat lucrări la un congres de specialitate a arătat că 13% dintre ei luaseră beta-blocante – medicamente care i-au ajutat să depășească situția dificilă de a vorbi în public.
Studiile de specialitate avertizează că există o probabilitate destul de mare de a întîlni asemenea medici. Deci e perfect posibil să întîlniți un medic din 5 sau unul din 10 cu care să fie dificil să vă înțelegeți. N-aveți nici o vină. Vă rog tratați-l pe el ca pe o persoană care suferă și acordați-i înțelegerea dumneavoastră. E doctorul de care trebuie să aveți dumneavoastră grijă.
N-aș fi scris poate aceste lucruri dacă n-aș fi fost eu însumi martor la izbucnirea nepotrivită, deși poate pe undeva justificată (temperamental sau altfel) a unui medic băcăuan. L-am înțeles, ceea ce nu înseamnă că l-am și aprobat. Ca mine, cred că au reacționat și ceilalți pacienți care-și așteptau, mai mult sau mai puțin răbdători, rîndul la ușa cabinetului. Nu pot să închei fără să spun că m-a impresionat, cu același prilej, prestația medicului de gardă de la Urgență, care, în tandem cu o asistentă energică și îndemînatică, soluționau prompt, dar calm (combinație destul de rară) cazurile sosite.
Lasă un răspuns