ÎNTRE OAMENI Artă și negustorie

Nicoleta BLANARIU

Ce este un artist? Nu cred că prea mulți dintre noi – asaltați de grijile zilnice și descurajați că răspunsul nu umple neapărat buzunarul – mai au răgazul pentru o asemenea întrebare. Dar pe undeva, amînarea răspunsului lărgește tot mai mult breșa prin care ne invadează – tot zilnic – prostul-gust, violența, obscenitățile, superficialitatea, stupiditatea (botezată conjunctural „naturalețe”, „dezinvoltură”, „aplomb”), mînă-n mînă cu cele mai multe din starurile de duzină ale marelui și micului ecran, ale lumii muzicale, dar și cu unii condeieri sau plasticieni (mai mult businessmen decît oameni de artă, ceea ce n-ar fi tocmai rău dacă arta, în esența ei, n-ar fi pervertită, „prostituată”, vorba avangardiștilor).

Nu vreau, cu toate acestea, să scriu acum „în contra direcției de astăzi” în cultură. Mă liniștește oarecum gîndul că falsele celebrități, oricît ar monopoliza momentul, tot stele căzătoare rămîn. Ceea ce nu înseamnă că nu mă îngrijorează efectul pe care, pe termen lung, poate să-l aibă proliferarea unor asemenea (anti-) „modele”. Totuși vreau să privesc astăzi numai jumătatea plină a paharului; celeilalte îi va veni cu siguranță rîndul cu alt prilej. În afară de cei ce-și înjosesc uneltele și (dacă-l au) talentul, există – nu prea mulți, ca întotdeauna cînd e vorba de calitate – o mînă de artiști cinstiți cu ei și cu publicul, care refuză să chiuie la încumătrirea kitsch-ului cu muzele.

E destul de greu de găsit valoarea autentică în masa de surogate. Un artist e din stirpea aceea blamată de Platon, care aduce – cu ceea ce e bun și nu numai bun în asta – un anume fel de tulburare în cetate. Un artist zdruncină scoarța tăbăcită a sufletului cetății. Și asta nu-i tocmai rău, fiindcă cetatea inertă prezintă serioase riscuri de-a deveni ineptă. Cu tot ce îi aduce asta (și binecuvîntat și incomod) lui însuși și celorlalți, artistul e ca o plantă care, din noxele cotidianului, secretă și dăruiește oxigenul pentru prim-ajutor în epidemia de urît. Și pentru asta, nu e obligatoriu ca arta să fie, în ciuda denumirii consacrate, „frumoasă”. Cu regretul de-a formula un loc comun ” exprimîndu-l însă din convingere ” cred că e necesar ca arta să fie „adevărată”. Să-mi deschidă adică ochii mie, ca om din public, spre ceva ce, măcar ca nuanță, îmi este dintr-o dată nou. Nu să accelereze inflația de șabloane – tocite, insipide, ridicole, dar nu mai puțin insistente. M-am întrebat de ce nu o dată (e adevărat, nici întotdeauna) artiști mari, originali au fost primiți cu reticență, ba chiar cu ostilitate, de către public. O explicație ar fi poate că nu s-au înscris în orizontul de așteptare al publicului, că și-au depășit epoca. E numai una dintre explicațiile posibile. Pe de altă parte însă, a fi artist implică o doză de risc. Pentru că înseamnă a fi cumva altfel. Și oamenii s-au temut cel mai adesea de excepții. S-au minunat și s-au temut. Artistul e o asemenea creatură ciudată. (Nu pretind, evident, că excepții la excepție nu există).

În plus, cu toată vestita rivalitate dintre creatori, se întîmplă totuși (ceea ce iarăși nu-i numaidecît necesar) să existe între spirite mari o prețuire reciprocă. Am revăzut de curînd un spectacol de dans contemporan pe care coregraful Maurice Béjart l-a dedicat la două personalități faimoase: muzicianului Freddie Mercury și dansatorului Jorge Donn. Ambii au murit de SIDA în același an, la aceeași vîrstă. Spectacolul lui Béjart, intitulat „Ballet for life”, le este închinat lor, dar – așa cum ține să precizeze coregraful pe pagina de web – în egală măsură, tuturor celor ce au muri de tineri. Nu intenționez să transform finalul articolului într-o cronică prescurtată, ci să fac numai cîteva referiri la una dintre secvențele cele mai impresionante din spectacol. Deasupra scenei, stau atîrnate trei panouri mari, ca niște radiografii mult mărite, pe care se disting porțiuni de schelet uman. Un balerin dansează singur. Poate fi Freddie sau Jorge sau Artistul sau pur și simplu Omul, la modul generic. Solo-ul aparent e, de fapt, un duet cu moartea. Secvența evocă iminența sfîrșitului. Căderi în genunchi și redresări, zbor oprit și relansare. În timp ce membrele tremură și trupul se prăbușește, surîsul persistă. Conflictul dintre zîmbetul suveran și crisparea sau slăbiciunea morbidă a membrelor e acela – întrupat în același individ – dintre forța artistului și slăbiciunea omului. Susținută de acompaniamentul sonor, scena transpune mesajul-testament al lui Freddie: Spectacolul trebuie să continue („The show must go on”). Un spectacol dens, original, curajos, despre om și puterea artistului.

Din păcate, prea puțini dintre „artiștii” cei mai populari astăzi, la noi, dau adîncime creațiilor lor. Piața „artistică” este invadată de produse inconsistente și esteticește nule, ceea ce totuși nu le împiedică să se răspîndească precum ciupercile după ploaie. (Dovadă, e drept, a discernămîntului publicului, destul de ușor de păcălit și tot așa de simplu de pervertit).