ÎNTRE OAMENI Față și revers

Dan POPA

Am asistat deunăzi la o dispută între doi prieteni, amatori de comentarii politice. Unul era de părere că cea mai mare problemă a României este, la ora actuală, problema facturilor și datoriilor populației la întreținere. Celălalt, că ar fi mai grav avertismentul venit din străinătate: România este țara care are practic un pensionar sau un asistat social la fiecare om al muncii. Nici o altă țară europeană nu are un asemenea raport. Iar în țări ca Germania, dacă raportul se apropie de un asistat social la doi cetățeni activi… deja se dă alarma. Care să fie deci, vorba lui Caragiale, chestiunea «arzătoare la ordinea zilei»?

Într-o economie, diverse elemente se influențează reciproc. O schimbare aparent minoră poate produce efecte neprevăzute, catastrofice chiar, în altă parte. La noi în țară, primul asemenea pas l-a constituit pensionarea masivă de după evenimentele din 1989. La acea dată existau fonduri pentru plata pensiilor. Dar banii respectivi urmau însă să se termine repede. Pe termen lung, «soluția» pensionării anticipate îl obligă pe fiecare cetățean activ să suporte pe munca lui încă un pensionar. Deci din start, veniturile populației salariate scad practic la jumătate. În alte țări (Canada, de pildă) pragul sărăciei se consideră atins atunci cînd o persoană cheltuie mai mult de jumătate din venituri pentru nevoile de bază. La noi, un mare număr de persoane cheltuie practic 90-100% din venituri numai pentru nevoile de bază!…Veți spune că problema n-ar fi acută dacă s-ar munci. Nuu …. nu este de ajuns. Să vedem de ce. Familia muncitorului (sau a celor salariați, în general) este un fel de mică afacere productivă. Ce produce? Forță de muncă. Ce consumă? Restul. Adică tot ce plătește, energie, chirie, întreținere, hrană, îmbrăcăminte etc. Aceste produse au prețuri europene, aliniate la cele din restul continentului. Ba unele produse, (cele de import, de exemplu) au prețuri mai mari ca în țările lor de baștină, deoarece se adaugă TVA-ul local, costul transportului, eventualele taxe vamale, plus munca revînzătorului local (ele trecînd, de fapt, la importator prin două „vînzări”). Iar prețurile de la care pleacă socoteala sînt gîndite a fi utilizate în țări în care există un asistat social (pensionar) la 2-3-4 muncitori.

Familiei salariatului român pe de o parte i se impun prețuri exagerate la utilități, deci cheltuieli exagerate pentru a produce forța de muncă, iar din valoarea produsă, el donează practic 50% (deoarece cu cealaltă jumătate trăiesc asistații sociali). În țările cu un asistat la 4 muncitori, procentul ar putea fi de maxim 20% (fiecare din cei 4 dă cel mult 20% și atît ei cît și pensionarul o duc bine, cam cu 80% din valoarea a ceea ce produce o personă activă). Adăugați și faptul că prețul la care își vinde forța de muncă angajatul român este sub cel european. El o produce cu cheltuieli mai mari și o vinde la preț mai mic.

Se aude că se va mări vîrsta de pensionare, ceea ce – ni se tot explică – ar compensa numărul mare de pensionari actuali. Îmi permit să constat că măsura ar putea fi nepopulară. Oare cine va dori să muncească pînă la 65-70 de ani, pe viitor, pentru a compensa costurile pensiilor celor ieșiți în ultimul deceniu la pensie la 45 de ani ? În condiții normale, așa ceva ar fi acceptabil dacă măsura ar fi dublată de creșterea eficienței serviciilor medicale, chemate să asigure starea de sănătate a viitorilor muncitori vîrstnici. Dar la noi în țară situația se anunță inversă. Sănătatea e cu bugetul în scădere. Farmaciile ajung în mod repetat să nu mai onoreze rețete gratuite sau compensate. Nici vorbă de creșterea eficienței serviciilor care veghează la sănătatea publică.

Între pensionarea masivă și dificultatea achitării facturilor există o anumită legătură. Legătura e dată de raportul dintre costuri și valoarea produsă de un salariat. Nu se poate merge mai departe cu creșterea costurilor și scăderea veniturilor. Reamintim că legislația actuală le permite angajatorilor să ofere aceste salarii de mizerie.

Efectele vor fi emigrarea (unii muncitori vor pleca în țările unde au de suportat doar echivalentul unui sfert dintr-o pensie și au salarii mai mari) și foarte probabil, deprofesionalizarea (Nu este deloc atractivă o muncă de mare calificare, atunci cînd un salariu mai mare, conform specializării, este impozitat cu procentaje năucitoare). Norocoșii locali vor negocia cu patronatul interesat de munca lor, salarii vestice, netrecute în documentele fiscale. Adică un fel de „nea patronu’, pe mine mă plătești cu 800$-1000$ pe lună, altfel nu capeți muncă de înaltă calificare. N-ai decît să treci alte date în cartea mea de muncă… un milion jumate, de exemplu”. Dar de așa aranjamente se bucură foarte puțini. Pentru restul urmează sărăcia sau plecarea din țară.

Și așa, amicii mei, după ce-au despicat firul în patru, au ajuns la concluzia că cele două probleme sînt una, de fapt. Și e acută. S-au despărțit și au plecat să-și achite fiecare facturile, unul la întreținere, celălalt la electricitate…

Mass-media ne-a prezentat informațiile despre raportul pensionari-angajați, la noi și aiurea, ca provenind dintr-o sursă externă. Se ridică însă o întrebare: cine ne iubește peste graniță, ne așteaptă și ne vrea acolo, de ne-a oferit o asemenea informație acum, făcîndu-ne o dată în plus conștienți de nevoia emigrării?