Dan POPA
Să vă povestesc un obicei al unui prieten de-al meu. Ca orice respectabil tată de familie, amicul de care vă pomeneam face zilnic piața. Pînă aici nimic rău. Printre altele, cumpără clasicele produse de bază, laptele și pîinea. Iarăși nimic deosebit – veți spune. Ceea ce-i surprinde pe unii vînzători este că el cere întotdeauna lapte furnizat de producătorul autohton. Am avut ocazia de a-l asculta explicînd vînzătoarei „rezon-ul” acestei cereri. Și nu era nici pe departe o prețiozitate sau un exces de patriotism local. Amicul e din acea generație de băcăuani care în excursii cîntau: „Sîntem băcăuani, / Prin munți hoinărim, / Ne place viața / Și știm s-o trăăăim. / Iar voi, acei, / Ce viața iubiți, / La noi la Bacău să veeeniiți ! ” Ei bine, omul acesta se simte Băcăuan.Cu B mare. Și-ar dori, deci, ca toți prietenii, toți vecinii, toți concitadinii, toți conjudețenii, etc. să fie prosperi. Dar de unde prosperitate, cînd banul pleacă bine mersi spre alte județe, iar locurile de muncă se răresc sau sînt prost plătite. Patronul sau managerul de personal, în cel mai fericit caz, eventual la o bere, se scuză. „E practic recesiune economică, n-am vînzare mare, nu fac producție prea multă, că stau cu ea pe stoc ( situație în care mai plătesc și depozitarea, plus că blochez banii sub forma de marfă stocată). Deci nu angajez sau plătesc după cît se vinde. Poți, ascultîndu-l, să nu-i dai dreptate ? Nu prea ai cum. Pe de altă parte, cumpărătorul e prins și el în același cerc. Banii îi sînt puțini, soția sau ginerele sau fiica, cine știe, e în șomaj. Factura telefonică e mai mare ca întreținerea, căldura și electricitatea uneori nu le poate plăti la timp. Nici plinul la mașină n-are curajul să și-l facă, deși bine i-ar prinde să dea fuga la rudele de la țară după un portbagaj de cartofi (ecologici!). Benzina e scumpă, transportul e scump. (Vă aduc aminte că după standardele de protecție socială canadiene – și nu numai – o persoană este considerată la limita sărăciei, dacă ajunge să consume circa 50% din venitul său numai pentru necesitățile fundamentale de hrană și locuit. Noi, românii, sîntem la ora actuală cam mulți sub acest standard.) Cumpărătorul așadar ce să facă ? Prima tentație e să se cumpere de unde e mai ieftin. Chiar cu 500 de lei pe unitatea de produs. Deci dacă laptele din județul vecin e mai ieftin cu 500 de lei punga, se dă năvală pe el. Și se uită ceva esențial. Cînd cumpărăm marfa produsă în alt județ, mai este ceva ce primim o dată cu produsul respectiv. Aducem șomaj în zonă. Alții ni-l oferă odată cu marfa ce ne-au trimis-o.
Este că v-am lăsat uimiți ? Cam aceeași uimire era și pe figura vînzătorului căruia amicul meu i-a explicat, într-o seară, cînd nu era coadă (și se întinseseră la un schimb de vorbe) cele ce urmează: Prietene, atunci cînd cumperi marfa venită din alt județ, dai de lucru producătorilor de acolo. Adică reduci șomajul din ACEA zonă geografică, din ACEL județ. Evident că nu mai dai de lucru prietenului, vecinului, colegului, fratelui sau altui concitadin. Femeile sînt chiar mai expuse șomajului (dar acest subiect îl vom discuta altădată). În final, el sau ea va avea portofelul gol, iar dumneata, fie că lucrezi în producție, fie în servicii, vei avea pentru ceea ce faci, un client mai puțin sau unul mai sărac și care, prin urmare, va cumpăra mai rar. Cum sînt mai mulți care cumpără produse de peste munți și văi, vor fi, printre beneficiarii muncii tale, mai mulți săraci. Care nu vor mai avea destui bani să-ți cumpere produsele sau serviciile. Deci bumerangul șomajului, declanșat atunci cînd ai cumpărat produsul de peste munți și văi, va lovi în final în dumneata, stimate cumpărător al produselor de aiurea. Așa că, să-ți fie de bine! … pe punga goală. Căci, așa cum ne spune și proverbul, celui care nu cască ochii, i se cască mai apoi goală, punga!
Care-i morala acestei mici istorisiri culese dintr-un magazin al orașului nostru ? Nu putem fi bogați, dragi cititori din oraș sau din județ, decît împreună. (E un secret care nu vi s-a spus pînă acum). Și ceea ce avem de făcut este să cumpărăm produsele locale. Nu laptele din Covasna sau Harghita, ci cel local. Sîntem interesați să cumpărăm produsele locale, dacă vrem să fim mai prosperi. Dacă pe punga de lapte e o marcă din alt județ, ne-am adus șomajul în parohie și raftul gol în frigider. Invers, dacă produsul e făcut pe o rază de 50 de km în jurul locuinței noastre, am cumpărat prosperitate pentru noi și, de ce nu, pentru vecini. Să fie pentru toată lumea. Și cum se anunță o criză a petrolului, datorită grevelor din Venezuela și potențialului război din Irak, și prețul transportului va conta. De fapt, el deja contează. Un mic fermier venit de la nord de localitate, din alt județ, mi-a calculat odată că nu putea scădea prețul la marfa pe care o aducea la noi în urbe, din cauza transportului. I s-ar fi dus mai toți banii pe combustibilul mașinii.
Evident, n-am să cumpăr produsele locale decît atîta vreme cît mă va mulțumi calitatea lor. Și recunosc, nu sînt un client tocmai comod, nici măcar pentru producătorii locali, pe care ați văzut cum îi apăr. La urma toată, economia de piață are exigențele ei. E o economie de competiție. Să învingă cel mai bun, dar parcă n-ar fi chiar rău ca cel mai bun tot dintre ai noștri să fie. A propos, de care lapte cumpărați mîine?
Lasă un răspuns