ÎNTRE OAMENI Hey, Man! Ceva carne de tun?!…

Nicoleta BLANARIU

„Mîndră corabia, meșter cîrmaciul”.

Avem un cîrmaci. Își duce corabia după cum bate vîntul. Rotește cîrma ușor, cînd spre stînga, cînd spre dreapta, acum spre Răsărit, acuși spre Apus, încotro îl trage ața. Și, în ultima vreme, pe unde se trage. Cum adulmecă praf de pușcă, o ia țintă într-acolo. Cu corabie cu tot. Nici nu știi cînd te aruncă în foc. Nu, nu e un egoist. Își împarte aventura cu echipajul. Îl tîrăște peste tot, pe unde e furtuna mai mare și vîlvătaia mai abitir. E un curajos. Cu el, viața noastră e plină de neprevăzut. Simți că trăiești. Deși unora, după atîtea peripeții, a început să li se pară c-au trăit deja prea mult și, ca să scape de toate, se aruncă peste bord. O, e și un iubitor al frumosului cîrmaciul nostru! Cu ochii închiși ne duce, pasionat de peisaje exotice, peste mări și țări, spre leagănul celor O mie și una de nopți și al Șeherezadelor. (Ca și ele, se pricepe – e meșter mare! – la dus cu vorba). Ce și-ar mai dori oare rătăcitorul român, la capătul unui asemenea itinerar de basm? Probabil să moară liniștit (nu neaparat la „adînci bătrînețe”, fiindcă astăzi lumea – chiar și Moartea – e foarte grăbită), fie și în preajma Șeicului din Bagdad, visînd, sub canonadă, la huriile din raiul islamic. Vechiul Ciobănaș mioritic a devenit navigator – luptător, prin reconversie profesională, catalizată de imperativele momentului: „Mai bine mort prin deșert, decît în deșert truditor acasă!”, „Fie pîinea cît de rea,/ Tot mai bună-n țara ta,/ Dacă ai cu ce-o lua”. Sfîrșitul lui n-ar putea fi decît apoteotic și, sigur, mioritic – în buna tradiție a unei țări care nu mai știe exact ce identitate are, dar conform pricipiului osmozei pan- cosmice, e „integrată” în universul „globalizat”, la intersecția marilor interese. La funeraliile iluziilor sale vor asista solemn – numai unu și… ONU – baciul american și cel european (din Est și din Vest) și cine s-o mai găsi din turma lui …ONU ca UNU(L). Schimbare la față a pașnicului Ciobănaș mioritic, devenit Soldat Universal.

Cîrmaciul nostru e foarte sensibil. Chiar și la climă. Clima îi schimbă comportamentul, modul de gîndire, ca și cel în care se adresează mulțimilor. Una spunea pe cînd lua cu asalt Domul cotrocean, alta declară astăzi dintre zidurile fortăreței. Chestiune de perspectivă; într-un fel se văd lucrurile cu perspectiva, se mai schimbă și vederile – mai spre vest sau mai spre est. Pentru actuala conducere, se pare că nu există „Status Quo” fără „In the Army Now”. Și nu doar melomanii știu lucrul acesta, chiar dacă toată povestea e cu cîntec. „In the Army Now”…Vă mai amintiți hit-ul, nu? Inofensiv ca simplu cîntec, dar lucrurile se schimbă cînd e vorba de o mobilizare reală. Redifuzat, hit-ul face probabil plăcerea multora (chiar dintre părinții și bunicii simpatizanți ai rock’ • roll-ului), dar mă întreb ce-ar mai rămîne din bucuria melomanilor dacă aceste vorbe ar fi semnalul plecării celor mai tineri. Departe și pentru totdeauna. „Știi tu ce grea e vorba «Niciodată»?” un vers pe care Bunicul Șef nu cred că-l știe. Sau nu-l ia în seamă. Cum nu l-a luat nici în ’90, cînd au murit, în dementa căutare de eroi, soldații tineri, aproape copii, de la Otopeni. Unul dintre ei mi-a fost coleg. L-au adus părinții ferecat în sicriu și nici măcar nu le-au dat voie să-l vadă. Era copilul lor. Și era mort. A păsat cuiva? Istoria calcă – la propriu – pe cadavre. Cu aceeași nonșalanță cu care unii împătimiți ai puterii își calcă propriile cuvinte. Cînd fostul președinte a declarat, în numele României, sprijin (moral, material, uman) trupelor NATO, la intervenția lor în Kosovo, actualul prezident (pe atunci în opoziție) a luat atitudine, criticînd aspru o asemenea decizie. Presa ultimei săptămîni citează însă o bulversantă declarație a sa: „România va sprijini o intervenție militară în Irak”. Ce să fi căutat românii, ca invadatori, în Kosovo (în preajma locului în care Mircea cel Bătrîn trimisese, în iunie 1389, un corp de oaste valah, în ajutorul cneazului sîrb Lazăr – mort de altfel în acea tragică bătălie de la Cîmpia Mierlei, în urma căreia Serbia a intrat sub dominația otomană)? Dar ce să caute acum românii în Irak? Casa Albă, deloc originală, împrumută de la Europa medievală vetusta modă a cruciadelor. Război Sfînt – pentru apărarea Ierusalimului, a „drepturilor omului”, a „democrației” etc. „Beție de cuvinte”- vorba clasicului. Un țicnit (probabil genial și artist, precum se credea) a dat foc Romei pentru a savura – estetic – spectacolul. Nimeni altul decît Nero. Mă întreb ce-ar fi făcut respectivul de-ar fi avut sub degete butonul nuclear. În fața Rațiunii, a primit Senzația. Nu sînt deloc sigură că situația e, la ora actuală, mult schimbată în bine. (Și că în posturi cheie ale politicii mondiale nu stau astfel de dependenți de… senzații tari).

Înclin tot mai mult să cred că în mecanismul nostru genetic o fi vreun cip care ne conduce implacabil, pe noi, ca specie, ca o dată cu atingerea unui anumit nivel tehnologic să ne dăm singuri foc. Poate că altfel, în inconștiența inteligenței noastre luciferice, am incendia nu doar planeta. Bate vîntul schimbării, miroase a praf de pușcă. Imperativ american: Voi, cei din Răsărit, puneți repede la bătaie ceva carne de tun!… De-a voastră, că noi ducem război cu costuri minime. Și fără comentarii! Cine nu-i cu noi e împotriva noastră.

US Force amenință că pornește Război. Al cîtelea din istorie? Refuz să cred că acest război „from US ” este cu bune intenții, precum se declară, unul „for US”.