ÎNTRE OAMENI Îmbătrînind frumos

Nicoleta BLANARIU

Împlinește anul acesta 78 de ani. La 60 de ani, dansa încă la Paris, în „Phedra” și în „Lacul lebedelor” – grațioasă, expresivă, imună parcă la vremuire. La 55 de ani – elastică, muzicală, copleșitoare – în „Bolero”. Superb instantaneul parizian în care apare, în rochie simplă, de stradă, dar tot cu suprema eleganță a balerinei de mare clasă, schițînd cîțiva pași de dans, alături de Maurice Béjart, în Curtea pătrată de la Luvru. La 62 de ani, în culmea gloriei, lua, ca o școlăriță sîrguincioasă, lecții de dans de la Mihail Barîșnikov, în New-York. La 75 de ani, i-a fost înmînată de Vladimir Putin în persoană, cea mai înaltă distincție civilă din Rusia, medalia pentru servicii aduse statului. I-am văzut, înregistrată de pelicula fotografică, imaginea de regină salutînd publicul, cu un amestec de strălucire și sfială, pe care numai personalitățile adevărate îl au, iar nu VIP-urile și starurile de duzină. Lîngă harismaticul președinte, Maya Plisetskaya, cu brațele înflorite de un buchet imens, cu un surîs dăruit publicului și timpului, era efigia talentului, trudei și distincției, la un loc.

Îmi vine să spun însă – nu știu dacă e cazul să fiu malițioasă – că pe Maya, nu numai muza dansului, Eutherpe, a călăuzit-o, ci măcar pe ici, pe acolo, și Clio, muza tutelară a istoriei. În volumul autobiografic „I, Maya Plisetskaya”, apărut în America (2001 by Yale Unversity), imaginii de care pomeneam (tandemul Plisetskaya – președinte ), i se opune, pe pagina alăturată, finalul unui secvențe retrospective, unde autoarea îl evocă pe cel de-al doilea Kennedy, Robert, care (surprinzătoare breșă în cortina de fier) i-a fost foarte apropiat. Evocarea lui Bob este cu deosebire afectuoasă; un fir ciudat pare a fi unit destinele celor doi. „În toată viața mea – mărturisește ea – n-am întîlnit decît un singur om care să se fi născut în aceeași zi, în aceeași lună, în același an cu mine.(…) Și acela a fost Robert Kennedy”. Cînd a fost împușcat, în ’68, la Los Angeles, ea se afla în America. Chiar în seara morții lui, a dansat, in memoriam, la Metropolitan, „Moartea lebedei”, pe muzică de Saint-Scns, în coregrafia lui Mihail Fokin. Spectacol – reculegere, fără aplauze. Cu un elogiu venit din partea lui Boris Pasternak, aflat în sală.

Calcul editorial sau pură întîmplare, stau alături în carte, în preajma Mayei, dincolo de vremuri, de războiul rece și concurența fierbinte, doi „grei”: Putin și Bob Kennedy, adică un actual și un foarte- aproape-de-a-fi președinte. Strînși între coperți, cei doi își dau (nespus de stranie și cu tîlc situație) mîna. Cînd se închide cartea, numele prietenului american (din ultima propoziție a capitolului, „Dormi în pace, Bob!” ) atinge (din nebăgare de seamă?) mîna fotografiată a lui Putin. Cu un tată comunist de la 17 ani (fiindcă, asemeni lui Don Quijote, spune Maya, crezuse în utopia propovăduită de cărțile comuniste) și executat de Stalin, pentru că avea legături cu cercul troțkist, cu un unchi emigrant în America, un bunic dentist, de origine lituaniană, și o mamă actriță, cu sumedenie de rubedenii consacrate scenei (mai ales baletului), cu interdicția – ani de-a rîndul – de a părăsi teritoriul Uniunii Sovietice, Maya alătură în cartea ei Estul și Vestul. Așezînd flori pe mormîntul lui Bob (cum ne destăinuie în finalul paginii și al capitolului), primind onorurile din partea lui Putin (cum se vede în fotografia de pe pagina dimpotrivă)…

Despre primul succes ca balerină se exprimă aproape masculin, ca un alergător de cursă lungă: „Războiul începea”. N-avea nici douăzeci de ani cînd gîndea astfel. Metafora aceasta a tenacității și a provocării acceptate îi revine adesea sub condei; exprimă un mod de viață și, deopotrivă, de a curta succesul. E un crez de luptătoare – cu grație, cu har, cu îndîrjire. E o supraviețuitoare (și nu oricum).

Dedicată soțului, compozitor, la 39 de ani de la căsătorie – cifră incredibilă în raport cu reperele hollywoodiene curente – cartea conține referiri la multe dintre personalitățile artistice ce i-au jalonat cariera sau pe care numai le-a cunoscut (R. Petit, M. Béjart, P. Cardin, J. Donn, Olga Spesivtseva, R. Nureev, M. Graham, M. Chagall, Șustakovici, F. Sinatra, G. Peck, etc.). Impresionante sînt multe frînturi de viață evocate aici, precum copilăria la Spitzbergen, în zona arctică, unde anul nu are decît o zi și o noapte, ambele, evident, de cîte șase luni; arestarea tatei, pe care nu l-a mai văzut nimeni de-atunci, arestarea mamei, deportarea ei în Gulag și mult mai tîrziu, revederea, primele lecții de dans, intrarea la Teatrul Mare din Moscova, presiunile suportate din partea autorităților, primirea la Casa Albă, în cursul unui turneu american organizat de teatru, întîlnirea la Paris, cu Chagall, însurat cu o rusoaică…

„I, Maya Plisetskaya” e o poveste – adevărată, aș vrea să cred, pe cît e de fascinantă – despre o femeie rară, victorioasă în „lupta” ei cu sine, cu timpul și cu vremurile. Incredibil cît de frumos se poate îmbătrîni atunci cînd viața e trăită ca înmulțire a talentului de har.O viață de roman, o carte care ar trebui, poate, tradusă și în românește. Ar fi – pentru adolescenți – un îndrumar mai bun decît toate revistele de mîna a șaptea, care fac să se dărîme tarabele negustorilor de presă sub greutatea unor sfaturi nu o dată ridicole sau parșive.