Sînt bani puțini! Curat truism, nu-i așa?! Și sîntem, zice-se, într-o economie capitalistă de piață. În care piața ar trebui să funcționeze și să rezolve problema echilibrînd prețurile prin jocul cererii și al ofertei. Istoric vorbind, cînd americanii au dus războiul de secesiune, Nord contra Sud, s-au înfruntat de fapt două moduri de producție: cel sudist, sclavagist, în care proprietarul de sclavi avea totuși unele obligații față de sclavii săi (printre altele trebuia să le asigure hrană și locuință – la ce calitate – nu discutăm) și cel nordist, în care muncitorii liberi, fără locuințe și averi, erau forțați să-și vîndă forța de muncă. Se crea astfel o ofertă motivată de forță de muncă. Era acesta un progres? Fără îndoială! Dacă în Evul Mediu, gravuri de epocă înfățișînd ateliere ni-l arată pe stăpîn cu jordia în mînă gata de a motiva – prin frică – un ucenic leneș, trecerea la modelul economic capitalist a mutat jordia din mîna stăpînului în cea a fostului sclav. Acum, bățul, țeapa care te împunge trimițîndu-te la muncă îți este transplantat(ă) în stomac, sau după caz, în buzunar. Evoluția este clară. Patronul nu mai ține jordia, ba chiar poate poza în tip jovial, în amabil șef al unui lanț de magazine sau prosper director al unei fabrici de mobilă, poate zîmbi suav angajaților și merge cu ei în excursii la deschiderea unui nou magazin sau sediu local al companiei cu același aer de sfînt cu care conduce la cimitir pe ultimul drum pe agentul său comercial care, trimis în delegație să rezolve urgent o problemă de serviciu, a făcut atac cerebral. Pentru că, nu-i așa, mortu-i vinovat. Sau, la fel, cu o candidă voce te întreabă de ce-ți ceri transferul cînd tu, șeful departamentului de marketing, ai fost trimis de el, duminica, la București, la tîrg, pentru interesele companiei lui A,…X, Y, Z SRL și venind noaptea, ca un hăituit care trebuie să fie luni la program, ai avut accident de mașină și ai eșuat la spital, la secția de Neurochirurgie. Nu e poveste, e 100% românesc. Garantat 100%. Cu martori și crucea de piatră într-un cimitir, în capitala unui județ de munte din zilele noastre, dar ceva mai tragic decît în scrierile lui Caragiale. Astfel, România Ne(ooo)capitalistă face noi pași spre noi culmi de progres și civilizație, spre viitorul luminos al oamenilor săi – angajații – viitor luminat cu multe lumînări! Pentru că la noi se duce un război mai ceva ca cel de secesiune americană. E un fel de război economic. Îl simțiți toți în punga dumneavoastră, în farfuriile copiilor sau în dulapul cu medicamente al bunicilor. Dintre măsurile de sărăcire a populației și a țării amintim acum doar politica de liberalizare a pieței: s-au liberalizat prețurile la produse, dar nu s-a liberalizat prețul la forța de muncă. Concluzia! Muncim pe nimica, pentru patroni sau stat. Posed dovezi că în România, chiar cînd ești plătit cu salariul mediu (4-5 milioane), de fapt produci de peste 10-30 de ori mai mult. Un inginer de sistem la o mare companie, care ține în funcțiune între 20 și 100 de computere depășite tehnic, vreme de încă șase luni, cu munca, cunoașterea și ingeniozitatea lui, economisește din punga angajatorului între 200 și 1000 de milioane (adică un miliard), care în șase luni dau o dobîndă bancară de, să zicem, 15%, adică între 30 și 150 de milioane. Salariul tău total în aceste luni este de 24, maxim 30 de milioane, deci patronul nu pierde nimic la actualele prețuri ale forței de muncă, rămînîndu-i aproape integral economia de 200-1000 de milioane, bani de care poate dispune pentru a-i învîrti în afacere. În vest, pe o piață cu preț mai bun al forței de muncă, omul acela ar fi plătit cu circa 3.000 de euro/ dolari pe lună. (Ceea ce înseamnă că ar primi circa o treime din valoarea produsului muncii lui din România). Strîns cu ușa, patronatul are totuși o explicație. E, cumva, cu juvățul fiscal la gît. Schema e următoarea: vrei firmă, ai firmă, dar ai și impozite. Patronul extern, acel investitor mult lăudat și așteptat, își face socoteala: cît din banii pe care îi are pentru înființarea unui loc de muncă îi dă la stat și cît la angajat. Din aceeași sumă ca bază de calcul, pentru un informatician de exemplu, în Bulgaria îi rămîn ca salariu angajatului circa 1.500 de euro/ dolari, iar în România doar cel mult 800. Cu mai mulți bani ca salariu, ca patron, cumperi muncă mai de calitate. Deci unde-ți vei plasa afacerea și banii, în Bulgaria sau în România? E ceva la mintea unei anumite păsări de curte. Mai întreabă cineva de ce mai curînd pleacă forța de muncă decît să vină investitorii?!
Care este remediul, ce putem face noi, muncitorii? Sîntem niște producători, la rîndul nostru, de forță de muncă. Trebuie s-o producem ieftin, cu consumuri mici și s-o vindem cît mai bine. Idei: să nu ne angajăm acolo unde raportul dintre valoarea muncii prestate și a salariului este foarte mare! Evaluați, gîndiți-vă și decideți! Apoi să alegem la salarii cvasi-egale, munca cea mai ușoară sau la care ne pricem mai bine (nu din lene, ci pentru că noi o producem cu costuri mai mici). Dacă un director sau un patron îți promite la angajare un anumit fel de lucrări, iar apoi te pune fără drept de apel la altele, încălcîndu-și cuvîntul (nu și Codul Muncii), amintiți-vă că același Cod al Muncii vă permite să întrerupeți cu preaviz de 15 zile relațiile de muncă cu el. Începeți imediat căutarea altui loc de muncă! Putem apoi să calculăm costul timpului nostru
(pentru că practic vindem timp de muncă). Dacă o lucrare se face cu un cost pe oră mai mic decît ce cîștigați acum, refuzați-o. (Re)calificați-vă și căutați mereu alternative. Un tînăr, student, mi s-a plîns recent că i s-au plătit 50.000 pentru două zile de muncă de inginer de sistem prestate. Așa nu se poate continua. Sîntem împinși încet dar sigur la descalificare sau… la agricultură. Care, culmea, în ciuda eforturilor făcute pentru a părea nerentabilă, este cea mai rentabilă activitate. Dar despre ea discutăm în altă săptămînă. Mai bine ne apucăm de altceva. Deja am început să strîng pentru cititorii noștri idei de afaceri cu capital redus. Dacă adun destule, voi publica lista îndemnîndu-vă: Faceți bani!
Ce altceva am putea face? Să schimbăm legea? Să schimbăm salariul minim pe economie? Am putea noi, angajații, aduna să zicem, 250.000 de semnături pentru a promova o lege în domeniul fiscal, financiar, care să reglemetnteze aceste probleme? Luăm Constituția și citim. Aflăm din ea că acest drept al inițiativei legislative în condițiile sus menționate nu acoperă legislația financiară, fiscală. Deci putem promova dacă ne vine cheful altfel de legi, dar nu care cumva să ne atingem de visteria statului „patronal și lateral dezvoltat”. Tătucul națiunii și cel mai iubit fiu al poporului sînt în relații de întrajutorare și sprijin reciproc cu Doamna Constituție. Totul e prevăzut în legea cea mare a țării. Iar în aceste condiții, de jupuit vom fi buni noi, angajații. „Curat constițuional!”, ar zice Caragiale.
Morala: Fiți dumneavoastră conștienți de valoarea muncii, a timpului și a banului. Căci alții vor să vă convingă de contrariu.
Lasă un răspuns