Dan POPA
Cîteva nume mai bine cunoscute îi reprezintă pe români în conștiința universală: Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Ceaușescu, Ionesco, Cioran… Printre ei, la mare cinste internațională, Sabin Bălașa. O pictură purtîndu-i semnătura a fost cerută chiar și de o primă doamnă a Americii (să nu credeți că a plătit-o la prețul real, nuuu, a cerut-o cadou, iar Statul Român ar fi negociat cu pictorul un preț preferențial – afirmă presa).
Printr-un proces a cărei esență îmi scapă, lucrările lui Sabin Bălașa au ajuns tăcute, dar veritabile simboluri naționale. Se scriie despre Republica Moldova în Monitorul local – apare (e drept trunchiată, alb-negru și înghesuită într-un colț) imaginea Moldovei și a zimbrului așa cum le-a văzut, simțit și pictat Sabin Bălașa. Scrie un producător de proză fantastico-securistă (Pavel Coruț) o carte despre peripețiile agenților români pe nu știu ce coclauri, hop, editura ilustrează coperta cu o compoziție incluzînd și imaginea Luceafărului. Tot cea pictată de Sabin Bălașa în Sala Pașilor Pierduți, la Iași, la Universitate. Și așa mai departe.
În vremea anilor mei de studenție consideram ca o obligație de student la Universitate să fac – atît cît se putea – pe ghidul pentru colegii mei de la Politehnică. „Cum, n-ai auzit de Sabin Bălașa, n-ai văzut picturile din Sala Pașilor Pierduți ? Nu se poate. Vino mîine să mergem. Ți le arăt eu”. Așa am invitat nu o dată bobocii din anul I să pătrundă cu imaginația în universul atemporal al lui Bălașa, în lumea în care albastrul dominant se combină aproape neobservat cu galbenul (mai des folosit decît vi s-ar părea) și celelalte culori. O lume plină de cai stilizați și de femei frumoase. O lume care amintește de cuvintele create de Al.Dumas pentru Contele de Monte Cristo, prin care eroul descria gustul oriental pentru frumos: „Orientalii prețuiesc două lucruri pe lume: noblețea cailor și frumusețea femeilor”. Iar caii lui Sabin Bălașa, parcă impregnați de esența unei frumuseți feminine, se plasează în acel ungher secret al perfecțiunii unde noblețea cailor și frumusețea femeilor se întîlnesc. Sînt de văzut sau de revăzut neaparat dacă treceți prin „tîrgul Ieșilor”, pe dealul Copoului, la Universitate.
Mare mi-a fost uimirea și revolta (postrevoluționară) cînd am văzut apărînd primele semne ale vandalismului care rodeau pictura lui Sabin Bălașa din Sala Pașilor Pierduți. (foto alăturată)
Speram, anul trecut, cînd am vizitat ultima expoziție a maestrului din aceeași sală și cînd am aflat din presă că maestrul a primit o altă comandă din partea Universității, că cea mai autorizată persoană, autorul, va găsi undeva măcar un borcan sau două de culoare flashe pentru a restabili o imagine pe care tot el ne-a oferit-o. (Imaginea distrusă pe care am alăturat-o acestui articol.) Așa că vreme de aproape un an de zile am tot trecut periodic prin Sala Pașilor Pierduți. Fără însă a vedea decît pictura din reproducerea alăturată, mutilată, rămasă la fel, neatinsă de mîna singurului care ar fi putut să intervină.
Maestre, chiar nu mai ai un pic de vopsea?
Printr-o curioasă coincidență ascultam la radio zilele trecute despre vremea Marelui Ștefan, și mănăstirile construite prin grija și dărnicia sa. Acum, într-o lume polarizată între săraci și posesori de mari averi, rar găsești pe cineva care să contribuie măcar la restaurarea unei opere de artă. Să începem o acțiune de felul fostei „Dați un leu pentru Ateneu ?” Oare ce-ar spune ministerul de resort și ocrotitorii legali (și plătiți de la buget) ai artei românești? Oare ce-ar zice televiziunile – inclusiv cele locale – care ne-au bombardat cu imaginile distrugerii Muzeului din Bagdad, dacă le-am solicita să dea pe post și imaginea artei românești, în curs de distrugere ? O distrugere cu atît mai gravă cu cît este o o distrugere tăcută, fără focurile de artificii ale exploziilor.
Iar negura inculturii pare să ne cuprindă tot mai mult. Oare unde vom ajunge?
Lasă un răspuns