Nicoleta BLANARIU
Am din fire unele rezerve față de aclamațiile stridente. Admirația mea însă izbucnește mai nestăpînit cu cît mă încearcă mai rar. Întîlnesc – nu prea des, dar se întîmplă totuși – oameni care, prin personalitatea lor aparte (intelectualitate, rectitudine morală, căldură și frumusețe de suflet sau pur și simplu o nefiresc de luminoasă prezență) mă răscumpără, atunci cînd îi întîlnesc, de drojdia cu care împroașcă nu o dată cotidianul. Pe unii dintre ei nu-i cunosc personal; îi știu din citit sau din aparițiile lor publice. Sînt oameni care, chiar numai la gîndul că există, îmi dau puterea de-a merge mai departe, cu credința că după o bătălie pierdută, rămîne un război de cîștigat. Cu atît mai mult cu cît s-au opintit ei înșiși în suișurile și coborîșurile vieții. Și cu toată îndîrjirea pe care ne-o cere supraviețuirea, ei pot trăi cu și din bucurie. Cu bucurie lucidă (nu vorbesc aici de exaltări turmentate sau de aiureala stupidă, nici de platitudinea veșnic împăcată cu sine a huzurelii). De-a mirare, se întăresc din bucuria pentru cîteva pagini citite pe undeva, pentru cîteva rînduri scrise de ei înșiși, pentru o revedere și-un ceas de taifas și pentru altele asemeni. Pe ei cotidianul nu-i risipește. Sînt precum corăbiile pe care frămîntarea hulei nu le face fărîme pentru că dincolo de grindină și beznă pot să vadă în depărtare farul. Pașii lor nu se-ncurcă în glodul șicanelor și-al răfuielilor mărunte. Ar fi sub demnitatea lor și nici n-au timp de-așa ceva; o viață e oricum prea puțin pentru ceea ce și-au propus să facă. Asemenea oameni – din tagma puțin numeroasă a celor ce știu supraviețui cu noblețe – sînt ei înșiși luminători.
Și nu-mi rămîne decît să sper că „era ticăloșilor” (și cu vorbele acestea Marin Preda n-a fost numai un cronicar al „obsedantului deceniu”, ci și un profet pentru vremea tulbure în care trăim) nu va reuși să le stingă flacăra la care ne încălzim noi ceilalți, obișnuiții. Fără luminoasele excepții, caverna istoriei ne va înghiți iar și vom fi din nou deposedați de dreptul nepedepsit de a ne împotrivi. Nu știu cît timp cuvîntul se va mai putea rosti fără opreliști. Presimțirea unui nou îngheț înfiorează deja gîndirea nesupusă.
Primăverile istoriei durează puțin. Și nu oricine se poate bucura de ele. „Primăverile” pragheze și perestroicile se întîmplă rar și – se pare – pe termen scurt. Istoria are o muză frumoasă și o meteahnă urîtă: terfelește tot ce prinde.
Privind zăpada sărăcăcioasă a acestui noiembrie, îmi sună în minte niște vorbe de poet, aruncate atunci, în iarna lui ’89-’90 (peste larma discursurilor oficiale și a nenumăratelor
” M-am întâlnit (la Paris) cu Dumitru Țepeneag care m-a întrebat dacă românii vor ieși în stradă în alte orașe (decît Timișoara), iar eu am răspuns categoric nu. Cunoșteam riscul, soțul meu a stat în închisoare în condiții greu de crezut, pentru că s-a legat cu lanțul de gardul Uniunii Scriitorilor, neputînd publica. (…) Îmi cunoșteam colegii, oamenii de birou (…) La tineret nu m-am gândit, cunoașteam cît de prețioasă este viața fiecărui copil în lumea asta, nu-mi puteam imagina că ei ar fi putut fi lăsați să intre în jocul morții. Și ei au intrat (…). Am urmărit intervențiile scrise de confrații mei și nu m-am mirat (…). Știam cine va începe să-și desfășoare steagul mutilat al imoralității. Nu mă mir nici acum(…). Tinerii care au murit rămîn, în mintea mea, singuri și muți. Tăcerea lor este cel mai prețios lucru al acestei nații”. Ca termen de comparație pentru vorbăria care curge în valuri mincinoase, a nesfîrșitelor valuri de „emanați” și apostați. Mi-e iarăși jenă că mi-am împănat vorbele cu declarații de-aduceri-aminte. Dar amintirea lor izbucnește ca o mustrare pentru băltoaca în care s-au făcut nevăzute zăpezile albe ca lințoliile, ale lui ’89-’90.
În frigul care ne dă tîrcoale, avem nevoie de căldura și lumina oamenilor – oameni. Sper să nu-i dea cuiva prin cap să-i închidă strategic – protector în vreo „rezervație”. Îndurați-vă și lăsați-i să umble liber, să-și poarte pretutindeni, apostolește, lumina. De ei avem nevoie. Cozi de topor sînt, din păcate, destule.
Lasă un răspuns