Nicoleta BLANARIU
Au fost cîndva la modă scenariile cu cavaleri și mușchetari, în filmele de capă și spadă. Ceva mai recent le-au înlocuit SF-uri cu războinici intergalactici. Asistăm acum la invazia ultimei generații de protagoniști la modă: teroriștii. În ianuarie ’90, un coleg mai smolit la față, atletic și îmbrăcat de obicei în negru, se afla în gara București. Văzîndu-l, mulțimea a început la un moment dat să strige, probabil la alerta unui instigator cu simbrie, însărcinat să creeze aparența unei altercații de stradă: „Prindeți teroristul! Prindeți teroristul!”. A zbughit-o rapid și a scăpat teafăr. Povestită, pățania lui a fost pentru noi, colegii, de tot hazul. În ultima vreme s-au văzut destule sacrificii monstruoase, comise cu sînge rece, la adăpostul celor mai-în aparență-umanitare, dar în realitate parșive și adesea stupide sloganuri (de pildă „lupta pentru menținerea păcii”- rizibil paradox care ne roade zilnic urechile). Mă întreb acum ce ar fi fost dacă mulțimea dezorientată, speriată – fiindcă acolo se trage, dincolo se pune de-o execuție, acuș-acuș „vine Armata Sovietică”, precum se anunța la știri – ar fi tăbărît pe el. Și cine știe, convinsă că e terorist sau prinsă de isteria valului, inaptă să mai raționeze (că doar teroriștii – se spunea – ne vînau de peste tot), l-ar fi linșat. Părinții l-ar fi dat dispărut și fie nu l-ar fi găsit nici pînă în ziua de azi, fie „revoluția” ar mai fi repurtat o victorie (încă un inamic anihilat). Dovadă de supremă inteligență tactică: o „revoluție” pe cheltuiala păcăliților care, culmea cinismului, să moară nu doar ca „revoluționari”, ci, printr-o abilă înscenare, chiar ca antirevoluționari, ca „teroriști” adică. Totul pe seama polivalentului popor român: el revoluționar, el martir, el terorist, el lăudat și repede apoi blamat de marile canale mediatice ale lumii. Identitatea variabilă, după cum bate vîntul intereselor celor mari. De bună seamă, pățania cu pricina a fost consecința unui program de sistematică intoxicare cu fobia terorismului. Instrument eficace al manipulării: alertarea instinctului de conservare, declanșarea paroxistică a fricii. Reflexul primar al conservării anulează discernămîntul, răgazul analizei lucide. Zguduită de teamă, mulțimea poate fi ușor programată să se dezlănțuie violent, irațional.
În ultima vreme, același bau-bau universal – terorismul – servește marilor centrale de manipulare ale lumii, ca mijloc de convingere. Teroriști la New York, teroriști în Afganistan. Numai că (absolut întîmplător?) peste ruinele fumegînde ale turnurilor gemene se înalță actuala înțelegere Est-Vest. Vestul își extinde – vechi deziderat – operațiunile în răsărit. Estul lichidează liniștit (la propriu), fără proteste la adresa încălcării drepturilor omului, problema cecenă. O mînă spală pe alta și amîndouă obrazul… De curînd, trupe speciale românești au plecat în Afganistan, să combată terorismul la el acasă. Pentru turnurile prăbușite – simbolurile demolate – ale americanilor se răfuiesc soldații Răsăritului. Pentru ce și pentru cine își pun românii pielea la bătaie? Mor la muncă, în Israel sau aiurea. Mor sub arme, în lumea largă, pentru „menținerea păcii”, prin Kosovo sau Afganistan. Își vînd pielea cui s-o nimeri să le dea și lor un ban. Că pe acasă se moare de foame. Pe cheltuiala școlii românești se pregătește marfă ieftină pentru piața neagră internațională a forței de muncă și, între altele, carne de tun. Ne-am săturat de basmele cu teroriști. Cînd copiii cresc, încetează să mai creadă în realitatea lui Moș Crăciun. Cînd popoarele, trecute prin ciurul și dîrmonul manipulării de tot felul, se maturizează, refuză să mai accepte nada terorismului, așa cum le-o servesc ideologii manipulatorii. Sigur, fenomenul terorismului există, dar el ne apare supradimensionat, supralicitat de strategiile manipulării. Administrația americană e foarte grijulie cu propriile simboluri naționale. Atentatul din 11 septembrie a fost interpretat ca o ofensă adusă statului american, prin distrugerea unora dintre cele mai reprezentative simboluri ale puterii sale economice: turnurile de la World Trade Center. Numai că, din păcate, excesul de atenție față de propriile însemne merge mînă în mînă cu ofensa adusă însemnelor naționale ale altora. Într-o fotografie de presă, înfățișînd-o la Bacău, cu ocazia Zilei Naționale a Americii, pe Leslie Hawk, mama actorului Ethan Hawk, nu mică ne-a fost uimirea să descoperim disproporția (credem nu lipsită de semnificație, mai cu seamă într-o împrejurare oficială, avînd în vedere sensibilitatea americană la propriile simboluri naționale) dintre dimensiunile și poziționarea drapelului american și, respectiv, hărții României. Aranjat de gazde, un asemenea interior e un semn de servilism. Amenajat de oaspeți, e cel puțin o impolitețe, dacă nu aroganță. Cu riscul de a deranja armonia ansamblului mural, harta României merita așezată măcar cu vreo cîteva palme mai sus, nu la două degete deasupra podelei. Pentru ca înălțimea față de sol să-i compenseze suprafața, de altfel insignifiantă în raport cu aceea impresionantă a drapelului american, desfășurat triumfător pe trei sferturi din înălțimea peretelui. Sau, cine știe, mesajul exprimat în limbaj simbolic, va fi fiind: „România – la pămînt”. Demnitatea națională prea des călcată în picioare, fiindcă, de cînd e lumea-lume, „peștele mare îl înghite pe cel mic”.
Lasă un răspuns