Nicoleta BLANARIU
În ghiozdanul cu amintiri al unui dascăl sînt felurite pățanii. Mai vesele sau mai triste. Unele se șterg cu timpul, altele nu se uită niciodată.
Cu ani buni în urmă, aveam mari îndoieli că o lecție despre Eminescu ar fi avînd trecere la una dintre cele mai dificile clase cu care lucram pe atunci. O clasă care stătea prost la ortografie, la cultură generală și, se cade să recunosc, la venitul mediu pe cap de membru al familiei. Aveau mai toți „origine sănătoasă”. Dar nu tu bibliotecă, nu tu părinți care să-i întrebe dacă și-au făcut temele și cam cîte absențe se ghionteau ca să-și facă loc în rubricile supraaglomerate ale catalogului. O clasă… Cu fete ca floarea de maidan, plăcute în prospețimea lor de adolescente, dar fără mari curiozități intelectuale. Cu „băieți dă băieți”, cu frustrările datorate condiției lor sociale și, în compensație, cu nevoia firească de autoafirmare. Pentru ei, școala părea a fi mai degrabă un fel de club pe unde treceau din cînd în cînd, ca să-și vadă prietenii și să mai schimbe o vorbă-două cu profesorii, mai ales la vremea rotunjirii mediilor. Cînd se întreceau cu gluma, un zdrahon, probabil liderul, se stropșea la ei și-i punea la punct, pentru că „Doamna profesoară, la ce ne trebuie nouă româna? Da’ ne mai ținem și noi gura cînd vedem cum vă sfărîmați dumneavoastră”. Bineînțeles, asemenea „armistiții” și concesii erau destul de rare, și adesea, la clasa respectivă se vorbea (mai ales dacă dascălul era june absolvent) ca la pereți. Imobili, silențioși și totdeauna prezenți.
Copiii aceia se aflau la vîrsta cînd Eminescu își publica prima poezie și-l ispiteau, mai lipsind și el de pe la școală, peregrinările în compania actorilor.
La clasa lor am intrat cu strîngere de inimă, mai mult, cu presimțirea că în fața lor, o lecție despre „Luceafărul” va fi una ratată. Ei bine… Cred că cea mai mare surpriză din cariera mea de dascăl, multă, puțină, atît cît e, atunci mi s-a întîmplat. Au stat ca sfinții în timp ce le citeam și cînd a sunat de pauză, pentru că nu terminasem încă lectura, mi-au cerut (parcă nici azi nu-mi vine să cred) să rămînem în sală și să le citesc mai departe, pînă la capăt, povestea Luceafărului. A rătăcitorului și a preafrumoasei. Mi-am ridicat ochii din carte. Nu era murmur. Li se lungiseră parcă fețele de atenție. Aveau, în înflorirea lor adolescentă, chipuri de copii. De copii ascultînd avizi o poveste. Copii ai căror părinți n-au avut răgazul, nici răbdarea, nici deprinderea de a le fi spus, la vremea potrivită, povești. Am predat apoi aceeași lecție și la clase „cu ștaif”. Dar niciunde, parcă nici măcar asupra studenților, mai tîrziu, puterea de fascinație a unui text nu mi s-a arătat atît de clar : neașteptată, spontană, totală.
Îmi amintesc uneori de întîmplarea asta și mă întreb și-acum ce-i țintuise așa fermecați în bănci. Cred că le-a plăcut „povestea” – frumoasă și tristă, înainte de-a fi cu tîlc. Și le-a plăcut felul cum Eminescu a spus-o, la vremea lui, dar pentru noi toți, și pentru cei de astăzi. G. Călinescu avea, vedeam, dreptate: în poezia lui Eminescu se regăsesc și omul simplu, și eruditul. Am știut atunci că oricît de contestatat ar fi poetul de confrații săi iconoclaști și criticaștri, e prea mult adevăr omenesc în vorbele lui, pentru ca ecoul lor să se stingă atît de ușor.
Și i-am iertat pe „neguvernabilii” mei elevi. „Neconsciut”, vorba lui Eminescu, validaseră spontan ceea ce o mînă de fruntași din „intelighenția” românească se încăpățînau să anuleze: un scriitor și o operă. Reacția lor a fost, fără măcar să-și fi dat ei seama, o judecată de valoare. Cu toată natura lor „necultivată” (sau poate tocmai de aceea), nu rezistaseră la magnetismul unui mare spirit. La acel un „nu știu ce” ș-un „nu știu cum” din poezia lui Eminescu.
Lasă un răspuns