Nicoleta BLANARIU
Cu cîțiva ani în urmă, pe cînd își lansa la „Polirom” cartea „Politică și cultură”, l-am întrebat pe Adrian Marino dacă un scriitor (dintre aceia cu vocație) poate fi, în opinia dumnealui, și un bun șef de stat. Răspunsul tranșant m-a luat, mărturisesc, pe neașteptate: „Nu”. Mă gîndeam zilele trecute ce mi-ar răspunde dacă l-aș întreba același lucru despre fiul unui ex-președinte sau despre un fost agent KGB. Criza moscovită de acum cîteva zile, provocată de acțiunea comandoului cecen și stinsă de autorități printr-o măsură extremă, mi-a reamintit o uzanță politică: între înalte rațiuni de stat și o elementară solidaritate umană au prioritate, cînd se iau decizii la vîrf, cele dintîi. Mai mult, în momente cruciale, ele par a se exclude reciproc.
În ciuda progresului tehnologic pe care nu contenește să și-l laude, lumea noastră – post-industrială, post-modernă, etc. – seamănă tot mai mult cu o cădere în barbarie.Îi datorăm controversatei Leni Riefenstahl pelicule unice ca realizare artistică despre o epocă de tristă faimă în istoria Germaniei: ascensiunea lui Adolf Hitler și a Partidului Național Socialist. Ce film teribil, zguduitor, despre încleștarea de forțe din lumea contemporană, despre hazardul și violența care amenință în fiece clipă viețile oamenilor s-ar putea face pornind de la tragedia moscovită din zilele trecute… Încercam să-mi imaginez obișnuita plecare de acasă a spectatorilor la teatru, ultima privire aruncată fugar de doamne spre oglinda din hol, impacientarea stăpînită a domnilor la gîndul că ar putea ajunge cu o mică întîrziere, revederile, strîngerile de mîini din foaierul teatrului, înainte de spectacol, emoția artiștilor și febra din culise, poate
așteptarea celor rămași acasă, curioși să asculte impresiile de după reprezentație… Totul curmat de vestea preluării teatrului de către un comando sinucigaș, care știe ce vrea și nu glumește. Nu pot însă să nu mă gîndesc la ceea ce provoacă asemenea acțiuni disperate, ca mijloc extrem de constrîngere. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea și începutul acestuia băltesc în sînge: războiul din Yugoslavia, a II-a Intifadă cu prăpădul din Cisiordania, Gaza și teritoriul palestinian propriu-zis, atentatul din 11 septembrie și contra-ofensiva în Afganistan, războiul din Cecenia și celelalte c îte vor fi fiind. După milenii de evoluție, aceeași obsesie primară stăpînește specia noastră: puterea de a distruge. Altceva nu explică preocuparea maladivă pentru perfecționarea armamentului și a tehnicilor de distrugere în masă. Moartea pare a fi un aliat eficace. Îl curtează de zor cei care-și dispută lumea. Îl iau cu ei, în ultimul salt în gol, sinucigașii hotărîți să facă pierdută, o dată cu viața lor, o parte din strîmbătatea lumii.
Am citit mai demult declarația unui părinte evreu, al cărui fiu fusese ucis de palestinieni: „Fiul meu (…) a fost asasinat de către luptători palestinieni care cred în fundamentul etic al luptei împotriva ocupației. Fiul meu a fost asasinat nu pentru că era evreu, ci pentru că este parte a unei națiuni care ocupă teritoriul altei națiuni. (…) Nu a supraviețuit deoarece conducătorii săi sînt orbiți de putere. (…) În calitatea noastră de forță de ocupație, noi sîntem cei care călcăm în picioare demnitatea umană, care înăbușim libertatea palestinienilor și noi sîntem cei care împingem o întreagă națiune la acte nebunești de disperare. „Megalomania Occidentului e aruncată sistematic în aer de copiii teribili ai enclavelor, ai marginalizaților, pe care nimic nu-i poate opri, pentru că nu mai au nimic de pierdut și pentru că în fond au dreptate. Nenorocirea însă e că felul în care se răzbună o nedreptate este el însuși o cruzime și o nouă nedreptate făcută altora.
Lumea e bolnavă. De multă vreme sau poate dintotdeauna. În sîngele ei pare a fi lunecat gena tarată a lui Cain. Și inventează mereu un Abel asupra căruia să-și reverse ucigaș frustrarea. Mitul biblic al fratricidului nu-i decît obiectivarea bestialității noastre umane.
Un diagnostic desuet precum „eclipsa umanismului” nu mai alarmează azi decît pe prea puțini. Omul pare a nu mai conta, în scenariile politice, decît ca număr într-o masă: ca număr de voturi și carne de tun, ca număr de pierderi eventuale sau necesare pentru ca înalte rațiuni de stat să triumfe. Pentru asanarea regretelor subversive, s-au inventat (cu rol ambiguu, undeva între narcotic și decorație post-mortem) înălțătorul „eroism” și „spiritul de sacrificiu”. Ele scuză călăul și înnobilează victima; ambele servesc un scop aflat mai presus de mărunta făptură individuală. Un luptător sinucigaș e, evident, un erou pentru ai săi. Pentru ceilalți e, dimpotrivă, un asasin. Eroismul e ca o medalie: are față, dar și revers.
Lumea se va însănătoși atunci cînd fiecare viață va conta pentru ea însăși,nu doar ca număr, pierdută în mulțimea fără chip. Va fi începutul reabilitării condiției noastre de cuvîntătoare. Cînd viața nu va mai fi piesă de schimb.
În larma vărsărilor de sînge, îmi vin în minte niște versuri de altă dată:
„Viața noastră, ce-ați făcut cu ea?
Vrem o altă ordine de zi !”
Lasă un răspuns