ÎNTRE OAMENI

Cuvînt înainte

Nicoleta BLANARIU

Îmi asum o dată cu aceste rînduri, riscul de vulnerabilă inocență; dar a-fi-om implică, într-o anume măsură, consimțirea la atare risc. Pentru mulți dintre noi, adesea nu fară îndreptățire, deschiderea către ceilalți este, din varii motive, temperată: fie din prudență, potrivit cu butada strămoșească „Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă păzesc singur!” , fie dintr-o nobilă și pe cale de dispariție discreție, fie dintr-o necesară sau doar egoistă economie de energie vitală per clipă de viață.

E-adevărat, în lumea lui homo homini lupus, ni s-au ascuțit reflexele de suspiciune, de atac și de autoapărare. A juca tare, a-l juca pe celălalt sînt comportamente molipsitoare. O epidemie de proastă-creștere, de lipsă de scrupul, de cinică impostură, de violență a unora, de descurajare și abandon ale altora, proliferează galopant.

Aproape totul o încurajează: filme, emisiuni T. V. , presa de senzație. Dar îngăduie-mi, cititorule, să cred că a -fi-în -lume(în lumea noastră reală, primejdioasă și fascinantă ca mersul pe sîrmă) nu înseamnă doar a-fi-în-în-față, gata să-și dispute fiecare cauză, ci din fericire, și a-fi-împreună, solidari, chiar a-fi-pentru-celălalt. Vei găsi, de aceea în rîndurile ce ți le închinăm, și aspecte de viață mai puțin spectaculoase, pe care le-ar trece mai degrabă cu vederea amatorii de dezvăluiri electrizante, dar care, în ordinea firească a vieții, sînt demne de a sta a la une. Există o tulburătoare încărcătură de sens a faptului aparent banal și tern.

Am văzut cîndva un infirm; se sprijinea în cîrje, iar într-o mînă ducea niște flori; în felul părea sprinten și cuprins de-o mare însuflețire. Nu știu încotro mergea,dacă era așteptat sau urma să întîmpine pe cineva. Îl incomoda, s-ar fi zis, tocmai piciorul sănătos, care șchipătînd, îi domolea elanul de zbor. Nu mai citeam suferință pe chipul acela, alinat straniu de înțelegere și bucurie; se desprinsese de el însuși, de propria lui șchiopătare, înălțat peste toate. Era efigia vie a puterii de-a suferi , de-a reînvia și de a birui. N-avem dreptul să-mi fie milă de omul acela. Infirmitatea lui, amestec de fragilitate și forță, îmi impunea mai mult decît orice normalitate. A fost pentru mine o fulgurantă și răscolitoare lecție de viață: Ecce homo! Nu știu dacă există destin. Dar mi-a scos în cîteva rînduri în cale, parcă spre luare-aminte, un amestec năucitor de dramă și îndîrjită exemplară dorință de așezare în matca firescului. Am văzut nu de mult , într-o anchetă televizată, o pensiune pentru copii cu handicap psiho-locomotor foarte grav; alături de pacienți, mamele unora dintre ei. Am privit chipurile acelor femei și m-am cutremurat ce hău de durere înghițită se va fi căscat de ani în sufletele lor; o durere însă în fața camerei mută, fără potop de lacrimi și risipă de explicații, ghicită numai din intensitatea privirii o durere ținută parcă din scurt , să nu izbucnească exasperat și hohotitor , ascunsă sub acrul sobru aparte. Acceptaseră realitatea, dar nu se resemnaseră. Știau că nu pot vindeca, dar dar pot ameliora. Și se dedicaseră acestor bătălii și victorii parțiale cu toată energia pe care-o dă disperarea.Trăiau din bucuria copiilor lor, care la șaisprezece-șaptesprezece ani reușeau să meargă, fie și cu poticneli, să țină lingura sau creionul in mînă, să-și exprime, de bine de rău , nevoi și stări elementare . Nici una dintre ele nu s-a arătat jenată de propria ipostază maternă . Dimpotrivă. Duceau de ani, fără să cedeze psihic, fără să-și abandoneze copiii, fără ostentație, un război pe care mulți dintre noi nu-l cunoaștem și căruia prea puțini iar rezista. În fața acestui eroism anonim, grandios și discret m mila noastă , a celorlalți -obișnuiți, ” normalii”, „comunii”, care facem furtună într-un pahar și ne batem cu pumnii în piept pentru nimica toată- e apă de ploaie. O verticalitate cutremurătoare a suferinții se deseneajă în preajmă, în fiecare zi. Suntem însă imuni la cordialitatea ei-ades grăbiți, prinși de-ale noastre sau pur și simplu indiferenți.

Suntem cu toții copii acestui timp amarnic și ultimul bastion ce ne rămîne de apărat este fărîma de umanitate din noi.

În adolescență mă muncea teribil tîlcul unei replici pe cît de ambigue, pe atît de împovărătoare. O reținusem dintr-un film. Astăzi totuși nu mi-o amintesc decît într-o formă aproximativa:”Ar trebui să ne preocupe omul mai mult decît ideea de Om”. Nu știu nici acum, după atît răstimp de întors fraza pe toate fețele, de zăbavă printre oameni, dac-am deslușit întreg miezul ei de sens. Dar am descoperit – și mi-a intrat în cap, așa cum numai cînd te lovești de pragul de sus ți se întîmplă- că viața susține cartea și invers. Dincolo de hîrtie, care la propriu, trăiește” ca în romane” și vorbește ca la carte , există faptul de viață real, fremătător, cotidian. Dar nu e mai puțin adevărat că un ocol prin bibliotecă ne sporește acuitatea de a citi printre rînduri. Și ne mai ferește cîte puțin de praful ce ni se aruncă zilnic în ochi.

Nu m-a sedus niciodată „visul american”-produs al laboratoarelor de strategii manipulatori. Dar am ciulit urechea a luare-aminte cînd în ultima campanie pentru prezidențiale, actuala prima-doamnă de la Casa Albă a lansat opiniei publice o deviză ce țintește la structurile profunde ale mentalității americane: Network and Education. Dacă americanii au ridicat educația și comunicarea la rangul de politică de stat, de ce ne silim noi românii, să dăm lovitura de grație sistemului nostru de învățămînt, chiar cu mîna noastră? De ce ne ignorăm viitorul ca națiune.Exportăm intensiv inteligență, o face cadou puternicilor lumii, dar nu găsim soluția de-a păstra în țară cea mai valoroasă materie primă- aceea cenușie- pe care s-o transformăm în avuție națională. Protecționismul luminat ne-ar prii. Asemenea demers ar lega însă ploile amatorilor de ” globalizare”.

Iar acum două vorbe, ca de la om la om… La noi -știut este -se spală banii( cine-i are) , iar adesea cu tot cu bani, se spală putina. Drept e că rufele murdare nu se prea spală în familie, ci pe la diverse „comitete și comiții” europene și mondiale, abilitate să ne ” monitorizeze”. Un lucru însă trebuie cu orice preț să-l oprim să se facă: să ni se se spele creierele. Acolo trebuie să se întipărească bine conștiința a ceea ce două litere unite într-un cuvînt exprimă: OM.