O interesantă pledoarie despre timp și valoarea lui primim de la corespondentul nostru Romulus Dan Busnea din Slănic Moldova. Am considerat oportună publicarea scrisorii, în cuprinsul acestei rubrici, pentru punctele de vedere originale și mesajul de a-i conferi clipei valoarea pe care o merită.
Ori de cîte ori mă așez la masa de scris, ideile se derulează într-o fugă continuă, obsedate fiind de scurgerea ireversibilă a timpului, care nu iartă nereușitele și marchează hotărîtor de cele mai multe ori destinul unei vieți. Deși, cam peste tot în casă există amplasate ceasuri, uneori nu la observ, sau mă fac că nu le observ. Alteori, le privesc fascinat zbaterea neîncetată a secundarelor și mă minunez de scurtimea minutului.
Timpul, această unitate infinită, este măsurabil. Îl măsoară cel mai bine viața noastră, a fiecăruia. Și de aceea, aș putea spune că, alături de sănătate este bunul cel mai de preț pe care ni l-a dăruit cu generozitate natura, lăsîndu-ne să facem cu el ce vrem.
Sîntem avari sau risipitori cu această bogăție miraculoasă? Răspunsul îl dă în mod cert fiecare și odată vine clipa marii socoteli, cînd nici cel mai perfecționat computer nu poate schimba bilanțul. Observ uneori pe cei din jur cum le trec minutele, orele, zilele. Aparențele pot înșela. E sigur că pot înșela. Văd oameni plimbîndu-se alene pe străzi sau prin parcuri. Își pierd vremea, consumă inutil ceea ce nu poate fi înlocuit, adăugat? Greu de spus. S-ar putea să fie așa sau nu s-ar putea. Posibil ca în acele clipe în care îi văd plimbîndu-se agale, liniștit, prin cap le trec idei geniale care mîine vor sluji lumii întregi, poate sufletul le este mișcat de mari sentimente care îi înfrumusețează pe cei ce vin după ei. Sau, de multe ori, surprind oameni ce privesc în gol. Este probabil momentul în care timpul parcă s-a oprit în loc, este acel moment de destindere, cînd te înmoi, iar gîndurile te părăsesc și te scufunzi într-o liniște deplină. Preț de cîteva secunde, după care, totul revine la normal, iar viața parcă devine mai agitată, mai tumultoasă. Marile genii parcă pot rămîne nemișcate ore întregi gîndind puternic și trăind sentimente variate pentru ca apoi, pe neașteptate, să înceapă să creeze adevărate opere de artă. Astfel, această ședere în nemișcare este numai aparentă, iar timpul nu s-a scurs inutil.
Așadar, trebuie să înțelegem ce înseamnă folosirea vremii, a acestei imponderabile expresii a materiei și să nu pledăm pentru formele ei rigide. Ceea ce intersectează cu precădere este rezultatul și nu modelul de cheltuire a timpului. Însă, în ziua de azi timpul a devenit zgîrcit cu noi, care sîntem parcă și mai risipitori cu el atunci cînd vine aplicarea lui practică. Ne pierdem deseori timpul cu banalități de tot felul, ținem discursuri interminabile și acoperim cu vorbe goale lipsa de idei. Asta mai cu seamă, în politica românească, unde chiar și atunci cînd există o idee, prezentarea și argumentarea ei sînt repetate pînă la confuzia totală, ca și cînd auditoriul nu ar fi în stare să o înțeleagă de la început. Și ce lungi sînt unele convorbiri telefonice! Las deoparte pe cele făcute din plictiseală, sînt din ce în ce mai rare. Mă gîndesc la cele necesare, determinate de nevoile activității fiecăruia dintre noi. Pentru a transmite o știre simplă, sau pentru a comunica o idee, o părere, aparatul este acaparat ca pentru ținerea unei prelegeri și vremea trece!… Mărturisesc că ceea ce este comun și leagă atîtea diversificări ale mele în spațiu și mai ales timp, este o permanentă năzuință de a afla și de a cerceta pe cele bune ca și pe cele care determină așa-zisa condiție de existență a omului. Sentimentul grav și tulburător al trecerii timpului și chiar al morții iminente a inspirat mulți poeți și prozatori. Dintre aceștia, pe Marin Sorescu nu l-au cuprins neliniști metafizice și tristeți apăsătoare gîndindu-se la scurgerea timpului. Dimpotrivă, cu poezia „Contabilitate”, el trăiește într-un mod înțelept și mucalit, autentic, popular și detașat, ironic acest fenomen. Versurile merită să fie „contabilizate” în memeoria fiecăruia dintre noi:
„Vine o vreme
Cînd trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Și să facem socoteala.
Cîteva momente cînd era să fim fericiți,
Cîteva momente cînd era să fim frumoși,
Cîteva momente cînd era să fim geniali.
Ne-am întîlnit de cîteva ori
Cu niște munți, cu niște copaci, cu niște ape.
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos –
Pe care l-am trăit.
O femeie pe care am iubit-o
Și cu aceeași femeie care nu ne-a iubit
Fac ZERO.
Un sfert de ani de studii
Fac multe miliarde de cuvinte furajere
A căror înțelepciune am eliminat-o treptat.
Și, în sfîrșit, o soartă
Și cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieșit?)
Fac două (scriem una și ținem una).
Poate, cine știe există și viață de apoi.”
(„Contabilitate”)
Mă uit la ceasul care îmi stă în față și îmi măsoară timpul. Fac aceasta și cînd citesc și cînd mă uit la televizor, dar și cînd privesc prin geam cum iarna, primăvara, vara și toamna, ziua și noaptea măsoară trecerea vieților noastre.
Mă uit la el din ce în ce mai întrebător, voind să aflu dacă clipa a fost pierdută, dar el hoțul de ceas tace. Răspunsul stă în mine. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns