Am vazut recent pe un post de televiziune citiva reprezentanti ai unei asociatii a celor care au facut munca fortata în cadrul armatei în anii 50 hotariti sa dea în judecata statul roman pentru a cere daune. Cum eu însumi am discutat despre munca silnica la care au fost supusi sute de mii de profesori si elevi în perioada comunista, am fost placut surprins de initiativa, dar documentindu-ma am aflat ca de fapt exista o lege în acest sens, Legea nr. 309/ 2002, iar Guvernul a hotarit ca „îndemnizatia” (sic!) primita de cei care au facut armata în cadrul Directiei Generale a Serviciului Muncii (DGSM) în perioada 1950-1961 sa fie indexata cu 14% începind cu 1 septembrie. De aceasta lege beneficiaza aproximativ 75.000 de persoane, valoarea totala a „îndemnizatiilor” fiind de 50,2 miliarde de lei, la care indexarea va adauga înca 7 miliarde! Bine, dar asta nu este „indemnizatie”, este un fel de pensie calculata pentru munca prestata în cei trei ani de stagiu militar. Cit despre o despagubire morala pentru faptul ca munca a fost „silnica”, sau „fortata”, nici vorba. Daca ar fi dupa Codul Muncii actual, nici nu ar constitui „munca fortata”, deoarece iata ce spune „Art. 4. : (1) Munca fortata este interzisa. (2) Termenul munca fortata desemneaza orice munca sau serviciu impus unei persoane sub amenintare ori pentru care persoana nu si-a exprimat consimtamintul în mod liber. (3) Nu constituie munca fortata munca sau activitatea impusa de autoritatile publice: a) in temeiul legii privind serviciul militar obligatoriu; b) pentru îndeplinirea obligatiilor civice stabilite prin lege; …” Va sa zica munca prestata în timpul serviciului militar obligatoriu nu este considerata „munca fortata”. Armata a fost folosita de cind lumea pentru a construi sosele si poduri, fortificatii sau canale navigabile, de la romani avem chiar expresia „manu militari” care chiar asta înseamna. Celebrele sosele romane, care mai exista si dupa doua mii de ani, asa au fost facute. Sigur ca munca prestata în anii de stagiu militar trebuie recunoscuta si adaugata la pensie, dar munca silnica la care regimul comunist a supus milioane de oameni este altceva. Daca am interpreta legea, foarte putini, poate doar activistii si securistii ar putea afirma ca au „muncit” liber consimtit si fara nici o amenintare…
Taranii au fost poate cei care au stiut cel mai bine sa se sustraga „muncii fortate”. Ca acum autorii manualului de istorie a comunismului dau de exemplu taranii care stau la circiuma în timp ce soldatii le salveaza gospodariile de la inundatii drept „ramasite ale mentalitatii comuniste” este o grava eroare. Atunci aceasta atitudine era o expresie a rezistentei fata de comunism, acum este o expresie a lipsei de motivatie pentru o munca bine facuta.
Cautind prin hirtii, am gasit un „jurnal de campanie” din 1974, cind am însotit elevii de la Liceul „L. Patrascanu” la gostatul Sascut pentru cules cartofi. Citit acum, pare de domeniul fictiunii, horror, dar îmi amintesc zeci de asemenea „iesiri” la muncile agricole, alaturi de soldati, în timp ce taranii se uitau, tacuti, la noi, de dupa garduri, iar directorii de scoli, activistii de partid, inginerii de la ferme deveneau adevarati zbiri, vatafi peste masa dezumanizata de foame, frig, munca silnica. Niciunul dintre acestia nu platesc în nici un fel, eu am întilnit zilele astea pe coridoarele liceului doi dintre ei, care erau bine merci, probabil dorm foarte bine, fara cosmaruri. Milioanele de profesori si elevi care au fost supusi în acesti ani silniciei de a culege cartofi, sfecla, sau porumb, în loc sa-si vada linistiti de carte, ar trebui sa ceara macar niste daune morale.
Oamenii care au fost supusi zeci de ani degradantei munci silnice au fata de munca o retinere explicabila. Atunci cind s-a adaugat, în ultimii ani, ideea ca averea nu poate fi facuta decit prin mijloace ilicite, sigur ca munca cinstita a încetat de mult sa mai fie o valoare. Pentru a o reabilita, trebuie mai întii reparate nedreptatile trecutului. Poate ar fi necesar un studiu despre munca fortata a elevilor si studentilor, care sa stea la baza unor scuze oficiale prezentate oamenilor scolii, dar si celor care au fost elevi sau studenti, practic tuturor românilor. Sechelele morale pe care le-a lasat comunismul nu-s nevindecabile, dar este nevoie ca noi toti sa ne recapatam stima de noi însine.
Lasă un răspuns