Istoria romanțată

„Și tu, Brutus?!”

* Cum se mai scrie uneori… istoria

Vă mai amintiți? Manuale sau cărți scriau despre moartea neașteptată a marelui filozof al antichității, Aristotel, care înainte de a se arunca în apele Mării Egee, aflate între flux și reflux, a strigat: „Prinde-mă, deoarece eu nu te pot prinde”; adică au rămas multe probleme ale vieții pe care el nu le-a putut descifra. Și realitatea: Aristotel a murit de o banală, dar netratată boală de… stomac!
Lui Caesar i s-au atribuit o mulțime de vorbe celebre, care mai că l-ar face pe marele conducător de oști să se răsucească în mormînt! Printre ele – și cele din ziua asasinatului, cînd după ce este străpuns de pumnalele conjuraților, zărește printre ei pe fiul adoptiv Brutus, căruia îi spune: „Tu qouque, fili mi Brutus?” (Și tu, Brutus, fiul meu?). Ori, după prima lovitură de pumnal Caesar a căzut oftînd, fără să mai scoată nici un cuvînt!
Dintre toți împărații romani, Nero ne-a lăsat impresia cea mai proastă, aceea de incendiator al Romei. La 16 iulie, anul 64, el ar fi dat ordin soldaților să dea foc Romei pentru a descrie în versuri orașul arzînd. Așa scriu istoricii, așa îl înfățișează unele romane sau scenarii de film. Și adevărul? E foarte departe de ce s-a scris pînă acum. în primul rînd, Nero, atunci cînd i s-a adus vestea că „arde Roma” el se afla la 50 km de capitală. Revenit la Roma, el personal s-a ocupat de izolarea principalelor focare de incendiu, mergînd uneori fără gardă prin cartierele arzînde. A făcut tot ce era posibil să fie salvate operele de artă din propriul palat, care aproape devenise un muzeu. Pentru a evita înfometarea populației, a ordonat rechiziționarea și distribuirea de grîne. Mai mult, s-a arătat sensibil față de nenorocirea celor năpăstuiți și le-a deschis propriile grădini; le-a distribuit hrană și îmbrăcăminte; într-un cuvînt, le-a dăruit tot ce aveau nevoie. Și tot personal se va ocupa de reconstrucția Romei. Nici chiar urmașul lui la tron, care într-o proclamație îi aduce grave acuzații, nu pomenește nimic că el ar fi incendiat orașul.
Ce să mai spunem de… vandali! Termenul „vandalism” înseamnă distrugerea fără milă a tot ce a creat frumos omul sau natura. Să fi fost vandalii, popor germanic, niște distrugători fanatici? Au îngrozit ei lumea mediteraneană prin crime fără închipuire, punînd să fie ciopîrțite chiar și trupurile prizonierilor pentru a fi mai ușor aruncate în mare? Această impresie despre vandali a dăinuit chiar pînă în 1928!! în acel an, din întîmplare se descoperă 54 de ulcioare la granița dintre Algeria și Tunisia. în ele se aflau 36 tăblițe de lemn acoperite cu caractere latine – și care vor purta numele de „tăblițele Albertini”, după numele savantului care le-a studiat. Cele 36 de tăblițe aveau, însă, să reabiliteze un popor – pe cel al vandalilor.
„Pe baza lor istoria vandalilor s-a arătat în altă lumină – scria Jerome Carcapino, membru al Academiei Franceze. Vandalii nu fuseseră atît de răufăcători pe cît ni-i închipuiam. Odată trecut timpul acțiunilor lor războinice, cu cortegiul lor inevitabil de morți și ruine, cucerirea vandală își pierduse caracterul barbar. Mai mult, ei și-au tăiat părul, și-au ras bărbile, femeile au îmbrăcat rochii de mătase, și-au înfrumusețat locuințe somptuoase pentru conducătorii lor și au început să vorbească și să scrie în limba latină”.
Orice școlar știe că cel ce a rostit „L’etat c’est moi” a fost Ludovic al XIV-lea. Și totuși… în 1655, cînd se zice că le-ar fi rostit, Ludovic avea doar 17 ani, iar cel care cu adevărat conducea Franța era… cardinalul Mazarin. Așa că!… (va urma)

Eugen ȘENDREAi, Aristotel, care înainte de a se arunca în apele Mării Egee, aflate înt

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!