Eugen ȘENDREA
Scăpate de regimul fanariot, Moldova și Țara Românească își creează, pentru stabilitate, unități militare. Dar se putea armată fără fanfară? La 1830 s-au pus pentru prima dată bazele unei fanfare militare moderne, sub conducerea lui Francois Rujiski. Gheorghe Asachi o remarcă în „Albina Românească”, scriind că „Banda militară, alcătuită din 26 de tineri, cîntă marșuri cu ghibăcie vrednică de mirare a talentului acestor meșteri muscali”. Noua fanfară înlocuia vechea și prăfuita talbuhanauă. Ea fusese condusă de un vel-armaș și era prezentă la înscăunarea domnului, la sosirea și plecarea unor oaspeți de seamă, dar și la marile ospețe. Un timp, talbuhanaua era folosită și pentru schimbarea gărzilor la Curtea Domnească. Fanfara va fi protejată și înzestrată în timpul domnitorului Mihail Sturza, dar mai ales în perioada domniei lui Al.I.Cuza.
În 1864, la Bacău apare pentru prima dată o fanfară militară, sub conducerea unui capelmaistru, iar în 1865 „muzica comunală”. Ca urmare a unor evenimente petrecute la Bacău, aceasta va compune pentru prima dată în lume un marș dedicat hambarului, marș care s-a cîntat cu succes ani de-a rîndul în „Grădina publică” din Bacău.
Influența Vienei va fi hotărîtoare pentru viitorul fanfarelor. Valsurile și marșurile familiei Strauss și Lanner vor fi preluate și interpretate de fanfarele românești. Lor avea să li se adauge Ioan Ivanovici. Fost copil de trupă, dar de un mare talent, el ajunge dirijorul fanfarei Regimentul 6 de linie Galați. Aici va compune nemuritorul vals, „Valurile Dunării”, prima melodie românească ce va înconjura mapamondul.
Bacăul e prins în mrejele fermecătoare ale valsului. „Grădina publică” e locul unde se adună protipendada băcăuană. Capelmaistrul în mare ținută de gală, cu vestitul pampon la caschetă, urmat de alămuri, trîmbițe, fligoarne și toba mare, porneau pe Ulița „Șoseaua Domnească”. După ei se țineau o mulțime de copii, care băteau țanțoși pasul, iar pe trotuarele de bazalt lumea-i privea cu nesaț. Ajunsă în cadență la „Grădina publică”, fanfara își lua locul în chioșcul de lemn. Imediat își făceau apariția, pe aleile cu prundiș, domnișoare cu rochii vaporoase și umbreluțe de soare, domni „cu țilindru”, salutînd ceremonioși în stînga și-n dreapta, foste boieroaice care-și etalau vechi bijuterii, copii ascunzîndu-se prin tufe sau jucîndu-se cu cercul. Firește, nu lipseau militarii de carieră, cu săbii și galoane. Capelmaistrul, după ce saluta mulțimea, ridica bagheta cu dreapta, în timp ce mîna stîngă o ținea pe garda sabiei, apoi dădea semnalul marșului. Melodiile interpretate de fanfară se auzeau pînă hăt-departe în Bacău. Pentru cîteva ore, orașul era paralizat.
Fanfara băcăuană a însuflețit eroii în Războiul de Independență, aflîndu-se în fruntea ostașilor întorși victorioși de pe cîmpurile de luptă de la Plevna, Rahova, Vidin. În aprilie 1912, fanfara militară își demonstra măiestria într-un bal al Prefecturii.
Fanfarele au însoțit bravii ostași în prima mare conflagrație armată a lumii, însuflețindu-i și întărindu-le elanul. Apariția și dezvoltarea radioului n-au știrbit din farmecul fanfarei, chiar dacă magazinul „La Cucu” făcea o reclamă puternică aparatelor de radio „Marconi – Columbia R.C.A”, „care sînt ideale, construcția și recepția satisfac orice exigență”. Se răspîndesc patefoanele, apar marile orchestre la restaurantele „Consum”, „Drăgan”. Se organizau „ceaiuri dansante”. Se bea ceai? Nu, dragă, în lumea bună se face una și se spune alta. De exemplu, bei vin și spui că mergi la ceai.
Iată cum se distrau băcăuanii într-o zi de sîmbătă, 9 ianuarie 1932, la celebrul restaurant „Consum”. Acesta are o sală mare, parchetată, lumini multe, lume multă, domni, doamne, domnișoare. Vin la mese, veselie, muzică, dans, joc de cărți, flirt. Aici „jazzul e simpatic”, dar „dansurile la modă sînt tangoul și rumba, sau cum i se spune în glumă, „bîțîita”. Și orchestra atacă. „Tangoul e calm și Rumba nervoasă. Privește această pereche care dansează Rumba”. Bărbatul se bîțîie, o conduce elegant, maiestuos și calm, așa cum îi stă bine bărbatului. Ea, dimpotrivă, e adorabilă, își cutremură formele, e nervoasă și dispusă. Cheflii la mese, pierduți în fum și sticle, bat ritmul cu picioarele sub masă. Ar dansa, dar…
– Maestre, strigă unul către pianist, încă o dată „Rumba”!
– Cu mare plăcere, ‘coane, 500 lei!
– Cum 500 lei? Păi, cu banii ăștia îmi plătesc dactilografa pe o lună!
– Bine, ‘coane, atunci puneți-o pe dînsa să vă cînte „Rumba”!
Sala izbucni în rîs, dansul reîncepu „mai cu foc”. Pe 24 februarie 1940, în saloanele „Prefecturii”, protipendada băcăuană a fost invitată la un „Ceai dansant” organizat de un „Comitet de doamne”. Apoi, a venit războiul…
Lasă un răspuns