Vă mai amintiți cine ne trezea din somn dis-de-dimineață, aflați în vacanță la bunicii de la țară? Desigur, cocoșul care, cocoțat pe gard, scotea cîteva cucuriguri, făcîndu-ne să ne frecăm la ochi și să sărim din pat, vestindu-ne că soarele s-a ridicat pe cer.
Dar de ce tocmai cocoșul este acela care s-a asociat atît de mult cu soarele? În lume, numai pasărea Phoenix se poate compara cu el. Se pare că mîndrul cocoș își are originea în îndepărtata Indie, fiind „importat” de Persia și apoi trecut în Europa. Lui i s-au atribuit puteri nebănuite de a vesti binele sau răul, de a alunga spiritele rele, de a aduna vrăjitoarele. Unele popoare îl numesc „bijuteria zorilor”. Persanii, evreii și arabii aveau credința că pintenatul are puterea de a chema îngerii păzitori și tot el poate da tonul „corului angelic al cerurilor, care nu va înceta să se manifeste prin cîntec toată ziulica”. Mai tîrziu, scoțienii vedeau în cocoș un factor vindecător, cum că el ar putea trata epilepsia dacă este îngropat sub patul unui bolnav. În vreme de secetă, germanii aruncau de mai multe ori un cocoș negru în aer, pentru a aduce ploaia. Asiaticii puneau mare preț pe creasta de cocoș care, fiartă cu vin alb, reprezenta un afrodisiac de excepție pentru bărbați. În schimb, romanii îl priveau cu multă atenție. Dacă un cocoș se întorcea cu coada spre răsăritul soarelui, erau convinși că vor pierde războiul, iar femeile vor naște prematur. Vechii greci, însă, vedeau în el un adevărat ghid al sufletelor după moarte, asociindu-l cu Hermes și Persefona. Anticii își imaginau că atractivele Sirene nu erau în realitate decît … picioare de cocoș! Se mergea pînă acolo încît, la șapte ani, cocoșul făcea un ou! Țările baltice îl adorau pentru „binefacerile uluitoare de care era în stare”. Dacă aducea ghinion, era ars pe rug. La scandinavi, cocoșul era simbolul soarelui, al vitejiei și era așezat pe umerii luptătorilor. Vikingii îl considearu un aliat de nădejde în luptele navale. Cocoșul galic a devenit, conform tradiției totemice, simbolul francezilor. Singurul care nu l-a expus să stea pe stema imperiului a fost Napoleon, care a replicat celor ce-l propuseseră: „Cocoșul este o pasăre de ogradă. Nu pot accepta drept emblemă o pasăre care-și face veacul scurmînd în gunoi!”.
Cocoșul a avut și un rol aparte. El era cel care împărțea noaptea:
– Primul cîntat al cocoșului era la miezul nopții. Atunci alunga și strigoii ieșiți din groapă;
– Al doilea cîntat – cu trei ore înainte de ziuă;
– Al treilea cîntat – la crăpatul zilei.
Atunci cînd cocoșul cînta ziua, însemna că gospodarul va avea oaspeți sau va ploua. Pentru a scăpa de blestem un mort care se bănuia că e bîntuit de strigoi, se îngropa deasupra sicriului un cocoș viu. Pentru a apăra o casă nouă de duhurile rele, la capetele acoperișului se prindea cîte un cocoș făcut din tablă. La miezul nopții, de „Sfîntul Andrei”, se deschid cerurile și, acompaniați de cîntecele cocoșilor, coboară îngerii, înarmați, să alunge strigoii și toate celelalte duhuri rele.
Multe familii românești poartă numele de „Cocoș” sau „Cucoș”, iar unele firme s-au intitulat „La doi cocoși” sau „Cocoșul de aur”. Cocoșul figurează ca model stilizat în țesăturile tradiționale românești, dar nu lipsește nici din vestita noastră bucătărie. Scriitorii străini, dar și cei români, printre care Sadoveanu, Creangă, Victor Eftimiu au scris despre pintenogi.
Și totuși, are cocoșul puteri miraculoase? De unde această adorație? Vizitînd Egiptul, anticul istoric Didor din Sicilia rămîne surprins de numărul mare de zeități zoomorfe din mitologia egiptenilor. Iată ce scrie el: „Lucrurile privitoare la animalele sfinte ale egiptenilor vor părea multora, și pe drept cuvînt, foarte ciudate și vrednice de a fi cercetate. Locuitorii Egiptului slăvesc – cum nu ți-ar veni a crede – unele animale, și nu numai, atîta vreme cît sînt în viață, dar și după moartea lor. Printre aceste animale sînt pisicile, ichneumonii (o specie de mangustă), cîinii, șoimii și păsările cărora în Egipt li se spune ibis”. Ceremoniile prin care egiptenii își slăveau animalele și păsările sacre i se par lui Didor „uimitoare și de necrezut”, și „cei care ar dori să afle originea și tîlcul s-ar afla într-o mare încurcătură”.Totuși, o explicație există. Egiptenii credeau că păsările aparțin lumii zeilor și numai ele pot vorbi cu ei.
Revenind în zilele noastre, filozofii au stabilit că organismele vii, „extrapolînd experiența anterioară sînt capabile să prefigureze, într-o măsură oarecare, viitorul”. Ei au numit această capacitate „reflexie a ceea ce va fi”. Se pare că „însăși existența vieții n-ar fi fost posibilă fără reflexia viitorului, care a permis adaptarea perfectă a organismelor la condițiile lor de viață, în interesul supraviețuirii biosistemelor cărora le aparțin”.
Una din „arterele divinatorii care apelează la viețile oraculuare” este electriomancia. Un mare ornitolog afirma: „Păsările nu trăiesc în aceeași lume senzorială cu noi. Ele aud, văd și simt o lume mult mai vastă ca a noastră”. De meditat!
Pe meleagurile băcăuane, cocoșul a fost, chiar pînă la mijlocul veacului trecut, „ceasul deșteptător”. Din lemn sau din tablă, cocoșul era așezat de-o parte și de cealaltă a acoperișului pentru a feri casa de necazuri și de rele. Măruntaiele păsării de ogradă erau folosite pentru a da un gust deosebit unor mîncăruri. Tot cocoșul, prin cucurigul său, anunța apariția unor vizitatori.
Pînă la dezlegarea acestor enigme, unii continuă să vadă cocoșul ca pe un subiect deosebit de cercetat, în timp ce alții îl văd bun ca un „cucoș de mîncat în borș sau piftie”. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns