Eugen ȘENDREA
Abia se uitase de furtul din 1855 cînd lui Beizadea Costache Sturza îi furase țiganii de pe moșie fabuloasa sumă de 18.000 de galbeni, ascunși de el la „loc sigur”, în cămară, și iată, un nou eveniment avea să răscolească autoritățile, dar și presa vremii. Despre aceasta, de-a lungul timpului avea să povestească parțial Costache Radu în 1906 și mai aproape, în 1969, Bucur Tincu. S-a întîmplat la 7 septembrie 1868. Pe drumul plin de hîrtoape ce ducea de la Iași la București trecea „diligența statului”. Într-o ladă închisă de la spate se afla o adevărată comoară: „10.000 de galbeni și hîrtii de valoare”. Pe capra diligenței, Poștașul Nicolae Teodosiu, om cinstit, obișnuit cu astfel de drumuri, dar mai ales conștient de valorile ce erau în ladă. Totul decurgea normal. Soarele călduț de toamnă mîngîia ciorchinii de struguri din viile înșirate de-a lungul drumului. La Mărășești se oprește la poștă, unde scoate din ladă „o foaie de drum”, închizînd-o la loc. Se oprește la ieșirea din Mărășești, la un han, unde servește masa cu cîțiva surugii. Deși era servit de o hangiță frumoasă, nu scapă din ochi lada din diligență. În dreptul localității Domnești se oprește. Un sentiment ciudat de neliniște i se strecoară în suflet. Se dă jos de pe capră și verifică lada. Închizătoarea capacului e deschisă; cînd îl ridică îl cuprinde amețeala. Găsește „înăuntru ei numai cîțiva pepeni și alte mici obiecte”. Cei 10.000 de galbeni și hîrtiile de valoare dispăruseră! Cu lacrimi în ochi, tremurînd de spaimă și înfricoșat de urmări, Nicolae Teodosiu anunță autoritățile. Imediat fu informat ministrul Anton I. Arion, care în afară de deținător al Ministerului de Justiție, era ad-interim la Ministerul de Interne, de care depindea Poșta. Operativ, acesta încredințează ancheta pentru depistarea banilor doctorului în științe Ion Fălcoianu, directorul general al poștelor și telegrafului. Om cult, sincer, dar lipsit de noroc, directorul Fălcoianu era hotărît ca prin orice mijloace să recupereze prețioasa încărcătură a diligenței. Lui i se alătură „prefecții de Putna și Tecuci, un procuror de la Curtea din Focșani, subprefecții, șefi și agenți ai poliției locale, dorobanți”. Întreg traseul pe care-l parcursese diligența era scotocit. Sînt cercetate gropi, locuri mai ascunse, case, săteni, dar mai ales cei cu care intrase în legătură poștașul Teodosiu. Nu scapă de interogatorii hangiul, hangița de la hanul de lîngă Mărășești, surugiii și, firește el, Nicolae Teodosiu. Zelul autorităților era mult prea mare. În dorința de a menține prestigiul, dacă nu chiar de-al mări, directorul poștelor „a torturat pe acei nenorociți într-un mod așa de îngrozitor, încît vreo doi surugii au murit și alții au rămas nevolnici”. Cu toate acestea, nu ieșea nimic la lumină. Se făceau doar tot felul de presupuneri, ipoteze, chiar și revista „Telegraf și poștă” avansează la 15 septembrie ipoteza că „banii sînt furați, iar nu pierduți, fiindcă dacă s-ar fi deschis ușa singură sau chiar dacă ar fi fost uitată deschisă, carola umblînd, ar fi trebuit să cadă întîi pepenii și celelalte obiecte ușoare și pe urmă gențile care erau mai grele”. Între timp, directorul Fălcoiu își „intensifica” ancheta. Intervine opinia publică, „căci aflîndu-se de cele ce se petrec acolo, toate glasurile din țară s-au ridicat cerînd pedeapsa Schingiuitorului”. Ca urmare a valului de proteste, Ion Fălcoianu este destituit, arestat, închis și condamnat la închisoare, „unde se pare că a și murit”.
Ancheta continuă, dar fără rezultat. Prețioasa încărcătură a diligenței nu putea fi găsită. După un timp, autoritățile abandonară ancheta, considerînd că niciodată nu se va mai da peste cei 10.000 de galbeni. Au trecut 7 ani, praful se așternuse pe dosarul „Cazului de la Mărășești”. Chiar și cei care fuseseră implicați în anchetă dăduseră uitării acele zile grele.
Într-o zi, la Curtea de jurați din Focșani sînt judecați cinci țigani din Valea Seacă – Bacău. Îi apără, din oficiu, o reputată personalitate a Bacăului, Costache Radu. Era membru al „Comitetului de rezistență” din Bacău, care avea ca scop declarat de a face prin Gazeta din Bacău „sprijinirea și ajutarea celor obijduiți”. După o pledoarie elevată, dar „și după cum erau dovezile”, țiganii au fost eliberați. Trec peste trei luni de la acest proces, cînd Costache Radu se trezește acasă cu unul dintre țigani. În semn de recunoștință pentru că i-a scăpat de la ocnă, îi oferă 1.000 de galbeni din…”banii de la Mărășești”. Își revine imediat din uimire și își dă seama că după atîta amar de vreme era pentru prima dată cînd cineva era pe firul de a găsi comoara. Se preface că este bucuros de această ofertă și-i dă țiganului întîlnire la Primăria din Valea Seacă, a doua zi dimineața. Nu mai are astîmpăr și dis-de-dimineață dă năvală la procurorul C.Balaiș. Îl trezește din pat și îi povestește totul. Așa cum relatează chiar Costache Radu, „procurorul a rîs, dar ca să nu-mi strice cheful s-a îmbrăcat și a plecat la Valea Seacă”. Și iată cum descrie în continuare C.Radu incredibila descoperire: „Lîngă primărie găsesc țiganul, care ne arată casa unuia Petre Doboș zicînd că acolo sînt banii. Am intrat înăuntru, era numai nevasta lui acasă. Eu făceam pe portărelul și de la ușă am luat pe femeie, întrebînd unde sînt banii. Femeia de frică, auzind de procuror, merse la tindă și scoase din putină o legătură cu galbeni, apoi sub streașina casei cutii de sardele pline cu galbeni. De acolo, am plecat la un alt țăran Cură, de unde de asemenea am luat o legătură cu galbeni. La Primar, soția sa ne-a scos de sub talpa coșarului altă legătură cu bani; apoi la preotul Borcea, ne-a dat și el alți bani și vreo cîteva ceasornice de aur și argint. Peste tot s-au găsit vreo 2.000 de galbeni. Firește, toți cei care au luat bani sînt trimiși înaintea Curții cu jurați „pentrru faptul de abuz de încredere, adicătelea dacă au găsit banii, de ce nu i-au dat cînd au auzit că sînt pierduți”. În sfîrșit, după atîția ani de căutări și suferințe, misterul dispariției galbenilor și hîrtiilor de valoare era dezlegat. Întreaga curte cu jurați ascultă cu sufletul la gură povestea care parcă era desprinsă din „1001 de nopți”. Iată ce povestește: „…ei, Petre Doboș și Cură se întorceau în zori de ziuă, cu căruțele goale, căci duseseră niște făină la Focșani. Pe șosea, în dreptul Măndrișcăi, au găsit jos în drum o geantă mare de piele, pe care au luat-o și au pus-o în căruță fără să se uite ce e întrînsa. Ajungînd noaptea acasă, au descuiat geanta și au găsit în ea o mulțime de suluri în care erau galbeni și mai multe hîrtii. Hîrtiile le-au ars, iar banii i-au împărțit. Cură spunînd preotului la spovedanie, acesta i-a cerut să-i facă și lui parte și i-au dat. A simțit și primarul și i-au dat și lui; am trăit bine de atunci, ne-am luat boii, și apoi și țiganii din sat ne-au mai furat”.
Lasă un răspuns