Este sfîrșit de aprilie 1837, dar „destul de frig” prin părțile Buzăului. Dis-de-dimineață, doi țărani: Stan Avram și Ion Lemnaru, ginerele său din Pietroasa de Jos, ajung la o carieră de piatră ce-i zice „La Loc”. Ca un om priceput, Stan Avram scuipă în palme, prinde coada târnăcopului și lovește. O lovitură care avea să schimbe istoria, dar și viața multor oameni. Locul unde a dat cu tîrnăcopul sună a metal. Nedumeriți, sapă cu mîinile și găsesc „o mulțime de lucruri acoperite cu o pojghiță fină de pămînt, neagră”; „o tavă rotundă, grea de aproape opt ocale”, „o tavă mare ca o pălărie”, „două ibrice”, „lămpi legate cu un lanț de vreo 40 cm”, „paseri acoperite cu pietre albastre și roșii”, „căni”, „două obiecte în formă de aghezmatare garnisite jur împrejur cu sticle și pietre micuțe: culoarea era galbenă și ele erau ținute de patru mici, împiestrițați cu pietricele roșii și albe și ținînd fiecare în botul său o piatră”. „În total 22 de obiecte grele de vreo 40 de kg”. Avea să fie cel mai mare tezaur din lume la acea dată, depășit la vreo sută de ani de cel al lui Tutankamon. Dar ei nu-și dau seama de importanța descoperirii. „Sînt de aramă”, își zic și seara duc totul acasă la Ion Lemnaru. Apoi, uită cu totul de ea. Trec vara, toamna, și iarna lui 1837, vine primăvara lui 1838, cînd în martie obiectele sînt mutate în casa lui George Baciu lîngă „hornul sobei”. Poate multă vreme ar fi rămas acolo dacă n-ar fi apărut un oarecare Anastase Verusi, antreprenor-pentru lucrările unui pod, care dispunea de bani. Ion Lemnaru își ia într-o zi inima-n dinți și-i arată un colan din lucrurile descoperite.
„O fi din aramă”? întreabă țăranul pe Verusi. Om umblat și nu lipsit de istețime, acesta ia obiectul, îl cercetează, îl cîntărește în mînă și simte că i se înmoaie picioarele. Colanul era din aur curat! Își dă seama că țăranii dețin o comoară fantastică. La 23 aprilie vine la George Baciu și cumpără cu 4.000 de lei, prețul unei perechi bune de boi, toate antichitățile. Pentru că nu încap în sacul său, cu un topor cu coadă scurtă le taie și le comprimează. În bătătură, sar granatele bombate, plane sau în formă de inimioară, safirele mărgăritarele și hacinaturile, formînd un covor demn de „1001 de Nopți”. Baciu crede că sînt sticle obișnuite și, nepăsător, le mătură și le aruncă la gunoi! Dar copiii satului le iau pentru țintar. Curînd, întreg satul avea astfel de pietricele. Vorbele încep să apară. La Baciu se întîmplase ceva. Arendașul Gheorghe Frunză Verde află și el de „sticlele lui Baciu” și reușește să obțină un coșuleț și un inel. N-are nici o îndoială. Totul e din aur. E însă prevăzător. Alertează Episcopia de Buzău și subprefectul de Săcuieni. Două denunțuri zboară imediat către Departamentul Trebilor Dinlăuntru (Ministerul de Interne) condus, din fericire, de un om cultivat, prințul Mihalache Ghica. Trecuseră însă trei luni de la vînzarea tezaurului. Acesta, „fără minut zăbavă” dă poruncă „să se ia tacriruri” (declarații) și să se descopere „ființa adevărului”. La 7 iulie sînt arestați Stan Avram și Ion Lemnaru. La 16 iulie însuși prințul Ghica se află la Buzău. Sînt „arestuiți” și Verusi, N Baciu tatăl și George și Achim fiii. În ziua de 17 iulie buzoienii urmăresc un convoi neobișnuit. Prințul urmat de 14 dorobanți și cu Verusi „strașnic cetluit”, se duc la locul unde fuseseră ascunse lucrurile din tezaur. Se recuperează astfel „marea tavă, cana-oenohoe, o fibulă mare, două mijlocii și una mică, un vas octogonal, patera cu figuri minus zeitatea din mijloc și un colan”, în total nouă piese. Se fac percheziții, găsindu-se gura cănii și statueta din mijlocul paterei. Apoi, poliția din Buzău arestează un vizitiu, Toader, de la care se află că „am văzut niște lucruri din aur și cu pietre pe dînsele care au fost duse la București”. De la Vornicia Mare, Ion Lemnaru și Stan Avram, N.Baciu, George și Achim Baciu au fost transferați la Agie, unde șef al dorobanților era o mai veche cunoștință de-a noastră, Costache Chihaia Chiorul. Cum era aici?
Iată descrierea pe care o face Ion Cristescu. „Jandarmul mă duse într-un beci. Auzeam un zgomot și sunete de fier; mi se părea că mă aflu în infern! Deschisei ușa și văzui că viermuiau arestații cu fiarele la picioare. Erau peste șase zeci. O mizerie, o putoare nemaipomenită și nemaivăzută. Așteptam să fiu chemat la cercetare. Dar nu numai că nu m-au chemat, dar după trei zile m-au mutat din beciul acela, la un loc cu tîlharii și cu omorîtorii, într-o temniță mare și igrasioasă. Pe pereți era de un deget mucegaiul; la un colț era un hîrdău pentru fireasca neputință. La început n-am putut pătrunde cu vederea. Erau două paturi lungi care erau pline, iar pe jos stăteau arestații ca peștii… După vreo zece zile mă pomenesc că vine căpitan Costache Chihaia (Chiorul) și mă scoate din antreaua arestului, apoi ordonă la soldați înarmați cu puști cu baionetă, zicînd: „Soldați, vă ordon să-l țineți în picioare pe acest nesupus autorităților și îndărătnic, fără să-l lăsați să se miște nici cît de puțin. Ați înțeles ce v-am spus ? Am înțeles. Vă mai spun o dată: nici cea mai mică mișcare, adică să nu se scarpine în cap, nici pe corp, ba nici capul să nu-l miște nicidecum, sau să-l întoarcă a se uita la ceva, și nici mîncare și nici apă să nu-i dați; să mi-l țineți așa ca și cînd ar fi țeapăn. Cum îl veți vedea că se mișcă să-l înțepați cu baionetele. Am înțeles. Metodul acesta infernal de torturi fiind inventat de căpitanul Costache Chihaia, era cel mai teribil; întrecea pe toate celelalte; ouăle coapte ce le punea la subțiori; vătraiele și lanțurile arse ce le punea pe pîntecele arestaților”.
Ca urmare, Stan Avram și Ion Lemnaru nu rezistă și se sting în beciul Agiei, fiind îngropați într-o groapă comună, urmîndu-i și N.Baciu. Rezistă doar George și Achim Baciu. La 4 mai 1839, pe aceștia doi Curtea Criminală îi condamnă la 30 lovituri de băț ca fiind „ascunzători”. În schimb, Atanasie Verusi este achitat. El va deveni în curînd „mare antreprenor”. De la el ne-a mai rămas ceva: termenul de „veros”, dat celor corupți. Din Tezaurul de la Pietroasa s-au recuperat pînă la urmă 12 piese ce pot fi și astăzi admirate. Din 1838 până în 1842 Tezaurul a stat în seiful Departamentului Trebilor Dinlăuntru. Vor urma pentru el alte extraordinare aventuri… (Eugen Șendrea)
Lasă un răspuns