La 6 august 1845, cînd „s-a întors Vodă Ghica din Țarigrad după primirea investiturii și a intrat iar cu alai în Iași, a căzut peste oraș o ploaie cu piatră de s-a udat lumea toată pînă la oase, și mai tîrziu încă altele s-au arătat semne…”.
Așa scria cronicarul despre începutul domniei a doua a lui Grigore
Ghica, domnul Moldovei. El însă nu ținea seama de alte „semne prevestitoare” și „după ce s-a urcat în scaun a trimis Mitropoliei un ofis prin care ruga să se vestească tuturor popilor din țară înscăunarea lui, poruncindu-le să înalțe rugăciuni spre a lumina pre toți bunii moldoveni că în unire și în dreptate să putem lucra cu toții întru fericirea patriei”. A luat măsuri în toate domeniile, printre care a înființat corpul jandarmeriei (în locul vechilor „slujitori”), rînduindu-l pe picior ostășesc și întrupînd pe tot ținutul cîte o companie de la 80 la 100 de oameni cu ofițerii lor, dar a făcut și „frumosu… închisoare de la Tg. Ocna, mare, cu ziduri groase din care răufăcătorii să nu poată scăpa”. I se mai spunea și „Castelul”. Semăna cu o cetățuie cu ziduri înalte, cu „porți grele și paraclisul cu turnul tăbluit roș se înălța deasupra…”. „În paza Penitenciarului a făcut chiar… Mihail Sadoveanu, aflat timp de trei luni de zile în concentrare, printre cei 36 de soldați, un cornist, un caporal și un sergent”, ce avea de supravegheat 311 condamnați de atunci: „unul care a ucis pe bărbatul ibovnicei lui, bătîndu-i un piron în tîmplă, altul și-a ucis femeia tăind-o bucăți-bucățele… Alții nu dăduseră decît obișnuita lovitură cu ciomagul, cu toporul, cu pușca…”.
Iată cum descria Sadoveanu viața din Penitenciar: „În încăpere lămpi triste luminează de sus. Uși ferecate se deschid din loc în loc. Ne apropiem de una privind pe rînd, prin ferăstruica tăiată la înălțimea ochilor. Un miros cumplit ca de mocirlă răscolită ne izbește. Pe paturi largi, de jur-împrejurul zidului, dorm desculți ca sardelele ocnași palizi în firele de lumină care se împrăștie din tavan. Sforăiturile și răsuflările parcă ar fi zborul unor bondari care ar rătăci împrejurul capetelor acestora chinuite. Ici-colo, unul se mișcă, își destinde un picior și cătușa sună ușor sec”. „Dimineața, la cinci ceasuri, corniștii cîntau zorile și toată lumea se pregătea în pripă. Ieșea afară garda: se împărțeau soldații în avangardă, ariergardă și flanigărzi, după aceea, deodată, porțile se deschideau și ieșeau la lumină, cam dintr-un întuneric, condamnații în haine vărgate cu negru. Erau percheziționați atent de gardieni și se opreau cîte patru, cîte patru…Înainte, pe laturi, soldații cu arma, gătiți, cu încărcătoarele în mîini, cu baionetele sclipind în răsăritul de soare, așteptînd amenințători, într-un cerc mare. Ieșeau o sută, două sute, după cum era și cererea de sare. Trecătorii, căruțașii, la strigătele cornului se opreau lăsînd să treacă șiragul… Priveau tăcuți, unii își întorceau capetele, pe cînd ocnașii, pe ulițele înguste, pășeau fără cuvinte, fără zîmbet, cu fețele trase, zbîrcite, cu ochii plini de întunericul celulelor, iar pe căi lăturalnice, șirul de soldați din dreapta, care înconjura, mergea toată lumea în pas alergător, gîfîind cu arma totdeauna gata…”. Cînd ajungeau „porțile magaziilor de sare se deschideau, șirul de ocnași intra, sentinelele se rînduiau în jur. Dedesubt curtea era săpată… Străjile se plimbau pe o scîndură, veghind la mișcarea de dedesubt, unde îndată după ce ajungeau, morile de sare porneau, vagoane și vagonete porneau să huruie pe rețeaua de șine. Afară la magazii rămîneau ocnașii ce aveau puțini ani de osîndă, cei neprimejdioși, iar ceilalți urcau în vagoane ce porneau spre fundul pămîntului. În 1902 au încercat vreo doi ocnași să evadeze, unul Olaru și altul Piele Verde. Primul a murit împușcat, iar al doilea a fost prins. De atunci, de la Penetenciarul Tg. Ocna nimeni nu scapă…”. (prof. Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns